Note pentru un jurnal al despărţirii ( 127)

Şi nu cred că am ştiut cine sunt cu adevărat decât atunci când am devenit una cu acest anotimp al jalei şi al nostalgiei: contopit cu aromele şi cu sunetele unui trecut ce mă inundă, asemeni unui flux şi reflux al oceanului ce îngăduie adăpost sufletelor, mă privesc în oglinda pe care moartea ta a aşezat-o, tandru, în faţa chipului meu, ca un semn al trecerii.

Căci în nici un alt anotimp al vieţii mele nu aş fi putut ajunge la cuvintele care se adună, chemate de tine şi în nici un alt anotimp al vieţilor noastre nu am fi putut regăsi acest ton în care se îmbracă durerea, ca într-un amurg ce creşte,necontenit, din materia delicată a umbrei şi visării.

Şi poate că de aceea acest autoportret al jurnalului este unul în care mişcările şi vocile noastre se amestecă, până ce ele devin o pastă indiscernabilă din care se nutreşte textul în care ne găsim refugiu, ca pe ţărmul unei mări, în căutarea fericirii pe care paşii noştri timizi nu o pot uita, astfel cum înaintează pe acest straniu nisip ce adună laolaltă valuri, pământ şi nori.

O autenticitate îndurerată şi înlăcrimată, dar încărcată de povara unui surâs melancolic, pluteşte peste frazele ce se intorc către noi din largul pe care îl presimţim, o autenticitate care nu mai are nimic în comun cu curgerea de automate a vieţii, ci se îndreaptă, cutezătoare, spre întinderea de murmure a morţii: cuvintele trec în şoapte, iar apăsarea de carne a trupului se topeşte în mătasea himerică a viselor ce ne sunt gazdă, dincolo de prag.

Şi nu îmi mai pot închipui viaţa mea aşa cum era ea , înainte de acel ocrombrie în care durerea s-a gravat, ca o inscripţie pe o cruce de ţară, albită de nopţile ce se scurg, implacabile, unite cu ploaia ce cade din cerul aspru ca lamă ce arde în corpul meu. O graniţă a fost trecută de mine, în clipa în care tu ai trecut-o, iar rândurile elegiei pe care o alcătuim, împreună, sunt vocea vântului ce ajunge până la noi, culegând glasurile ce au răsunat, cândva, în vecinătatea noastră, înălţate spre cer.

Iar atunci când privesc în urmă, cu aceşti ochi în care ochii tăi sunt treziţi, ceea ce descopăr nu este frivolitatea de care m-am despărţit, nu sunt anii pierduţi şi sterpi, nu sunt rătăcirile destinului meu, ci doar această pulsaţie a iubirii tale, ce bate asemeni unei inimi cosmice, hrănind naşterea domeniilor de stele.

Şi ştiu că undeva, dincolo de pustiu, dincolo de gol, dincolo de alunecarea oarbă de zile, se află dragostea în care tu te-ai sublimat, la fel ca un parfum ce umple, discret,edificiul de aer al nopţilor noastre. Şi spre această dragoste ce vine din timpul comuniunii mă reîntorc, lăsând în urmă drumurile zilelor interşanjabile .

Aceasta este singura cărare care mi se mai poate înfăţişa şi aceasta este singura lumină care se mai poate arcui deasupra mea, spre a-mi aminti de tine. O punte de lacrimi se întinde, ca o generaţie de valuri : atunci când inima va înceta să mai bată, fericirea va izbucni din trecutul nostru, ca un mugur al primăverii, nostalgic şi crud ,iar împăcarea cu trecerea va fi cel din urmă dar al dragostei noastre.

Un comentariu

  1. De acum o sa pun lumina si o mică rugă și pentru mama domniei voastre, să fie sufletul ei în pacea desăvârşită a Domnului. Si pentru domnia voastră o să pun asemenea, să puteți opri jalea (caci aburul dens al lacrimilor poate împiedica drumul mamei) şi sa primiți prețioasa pace , atâta câtă putem avea aici !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *