Lumină în oglindă

O prezență discretă, zâmbitoare. Așa mi-o amintesc pe Mariana Gunță în ședințele cenaclului timișorean „Pavel Danˮ. Un destin tragic, o existență frântă la vârsta de aur la care lumea mai mult se visează decât se întâmplă, în siajul căreia ne-a rămas o carte a negăsirii de sine („Pasta neagră a pixuluiˮ, Editura Brumar, 2020). 

Spre deosebire de alți poeți congeneraționali, pentru care unda protestului crește dinspre social către întinderile de rezonanță sufletească, perspectiva Marianei este răsturnată, impresionistă, ea își scrie lumea din încăperea unei subiectivități autorecluzionante. Miza poeticii sale nu o mai reprezintă inculparea douămiistă a citadinului plumburiu, din perimetrul unei interiorități opozitive– întrucât intimitatea emoțională a poetei pare deja cucerită de insinuările alienării, de pustiul care o înstrăinează de sine și îi țese, pe interiorul sufletului, un continuum confuzional care amplifică angoasa până la plafonul paraliziei decizionale și împiedică aglutinarea eului : „sunt o cafea tare, o amnezie și nimic mai multˮ (un oarecare). Absurdul este Materia acestei Realități a cărei Categorie este Negrul gothic, surprins în plină estompare aeriană : „fum împrejur, în mine, pe scară, o țigară, fumez,/am propriul meu fumˮ (îmi trebuie un înger). Nici erosul și nici literatura nu reușesc să salveze din temnița Nesemnificativului, din circumnavigația zilnică pe spira lui memento mori, care își lasă cenușa pe degetele cititorului : „Mor./iar și iar,/mor tot timpulˮ(va fi). Decepția, irelevanța universală cu ecouri psalmice amenință acuarela autodescrierii cu diluția, așa cum ochiul atotvăzător al neființei golește speranța iubirii. În consecință, trepidației vieții, Mariana Gunță îi preferă însingurarea în gyneceul domestic, în libertatea căreia se ridică volutele inocenței recapitulate : „ce trist/cresc buruieni/pe casa alor bătrâni/părul din grădină/nucul cu nuci mari și gustoase/groapa săpată după aur/și câinele balky/totul/o splendoare târzieˮ(***). Este un adăpost temporar, iluzoriu, totuși, căci imaginile se strică repede, putrezesc ca merele, și încep să își arate, una alteia, fețele hâde. Șerpuind printre cutele trecutului, vița nonsensului cucerește pereții, iar puntea dintre vis și trezie se transformă într-o bandă de regressus care transportă personaje terifiante : „pe coridor felinele își înfig ghearele în podea,/le aud mersul haotic și respirația de iarnă,/dincolo de ușa asta uscată/nu se mai găsește nimic./scâncetele vii,/pereții uteriniˮ(***). Asemănătoare celei care desparte interiorul de exterior, bariera dintre prezent și trecut se ridică, iar Realitatea devine, pe tot cuprinsul ei, un coșmar treaz, o durere ascuțită, persistentă, a cărei intensitate atinge paroxismul :„nimic nu devine mai simplu decât moarteaˮ. Motiv recurent, moartea nu constituie, pentru tânăra poetă, o formă de protest, cât, mai degrabă, un semn al căderii, o disipare folclorică în măruntaiele Naturii, în care htonicul se încrucișează cu afectivul [„inima fără vene/(…)/la 7 metri sub pământ/(…)/în întuneric și în liniște,/absoarbe mineralele/întocmai/ca o rădăcină naivăˮ(transformare)], o întoarcere la temelia toposului primar, pe care prosperă o vegetație infernal-psihologică („emoțiile coboară prin frunze./până când se ridică prin rădăcini, iar ciclul/continuăˮ), iar lumea își află restartul. 

„Pasta neagră a pixuluiˮ este o carte care tânjește după căldură, un monolog care învelește un nucleu poetic inconsistent, risipit în fărâmele persoanei I plural („noi, cei care ne facem cenușă,/numai ca să ne scurgem unii pe alții/ printre degeteˮ), prezent și absent, totodată (mă priveam din părți/cu o jumătate de față lipsă/cu o mână lipsăˮ). Imaginea cu care rămânem este cea a unei priviri aruncate în oglinda lirică bine șlefuită, care, în loc să limpezească, amplifică obscuritatea și irealitatea auctorială, mărește distanța artistului de propriul sine:„n-am nevoie de oglindă/ca să spun/că aia nu sunt eu,/că n-am fost niciodată și nu știu cum este/să mă recunoscˮ (eu/asemenea mie). Ca viața înseși, poezia nu este altceva decât un dans al striațiilor lichide și al reflexiei temporare pe apă : „Facem lumină în oglindă/cu o altă oglindă /absenți/ne șoptim amintirileˮ(***).

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *