a.Una dintre aparițiile editoriale despre care nu e nici o exagerare dacă spunem că este una regală publicate de editura Humanitas în ultima vreme e cartea lui John Barton: ”O istorie a Bibliei. Povestea celei mai importante cărți a lumii”.
ă.”Volumul acesta deapănă povestea Bibliei, de la începuturile mitice și folclorice îndepărtate până la receptarea și interpretarea de astăzi”. Formula – riguros exact și copios acoperită de decupajele tematice pe care le include volumul de față– nu sugerează neapărat și spectacolul de idei, realmente fastuos, pe care îl vom regăsi parcurgând cartea. Menționăm noi aceasta, explicit și deplin admirativ, de la bun început.
â.John Barton, autorul cărții, e preot în Biserica Angliei. Între anii 1991 și 2014 a fost Oriel and Laing Professor of the Interpretation of Holy Scripture la Universitatea Oxford.
ă.Bart D. Ehrman, un alt reputat specialis anglo-saxon în studiul Bibliei, notează cu privire la scrierile lui John Barton că acestea se remarcă prin „erudiția lipsită de presiunea statutului academic“; deși accesibile, acestea „au multe de spus și pentru cei familiarizați cu studiul Scripturii“.
c.Una dintre cele mai provocatoare direcții de cercetare pe care le urmează J. Barton în istoria pe care o propune despre Biblie e rezumată în formula următoare: lucrarea ”printre altele, sper că va risipi imaginea de monolit sacru a Bibliei, închis între două coperta negre de piele”.
d.De asemenea, și din nou foarte incitant: ”va reliefa și dificultatea trecerii de la Biblie la credința religioasă: nici iudaismul, nici creștinismul, cele două religii care își revendică aceste cărți biblice ca fundament, nu pot fi explicate în întregime pornind de la Biblie”.
e.Primele două din cele patru mari calupuri tematice care ordonează materia acestei istorii conțin – direct spus – multă…istorie & mai ales preistorie despre Vechiul Testament și Noul Testament; aceste două secțiuni privilegiază o perspectivă de tip cronologic, cea a acumulărilor (faptice, istorice, culturale) care au dus la conturarea acestor două documente esențiale pentru creștini, pentru spațiul iudaic dar și pentru istoria lumii.
f.Celelalte două secvențe care compun ”povestea celei mai importante cărți a lumii” – așa cum este spusă aceasta de J. Barton – sunt ghidate mai degrabă de o perspectivă tematică. ”Biblia și textele ei” și ”Înțelesurile Bibliei” sunt exerciții de istorie a hermeneuticii privitoare la această carte (a Cărților).
g.Mai mult dintre argumentele cu care lucrează autorul problematizează condiția actuală a Bibliei – în cea mai mare parte, referințele în acest sens trimit spre lumea modernă occidentală. Barton identifică două mari tipuri de ”prezență” pe care o înregistrează această carte, distincte până la un punct semnificativ, dar și complementare în mai multe privințe.
h.Prima dintre ele are, așa-zicând, o dimensiune folclorică. ”În primul rând, în societățile occidentale, supraviețuiește ca vestigiu sau fantasmă la periferiile culturale populare și culte, ca sursă de citate și aluzii”. În această privință, există un accent cu privire la condiția populară, particulară, a Bibliei din Statele Unite – acolo unde ”Cartea Cărților” are ”în continuare o importanță culturală masivă și mult mai mare decât în Europa”. (Încă o dată: când spune Europa, J. Barton se referă în primul și în primul rând la Europa Occidentală). Bref: ”Biblia rămâne un bestseller în majoritatea țărilor europene, deși studierea ei amănunțită este în declin pe măsură ce interesul pentru creștinism se diminuează”.
i.Al doilea tip de prezență analizat de J. Barton este cel referitor la Biblie ca document central, vital, sacru pentru comunitățile de credincioși. Biblia pentru credincioși relevă, conform analizei lui Barton, că, în ansamblul credințelor creștine care sunt derivate din Biblie, există ”cel puțin cinci principii de interpretare a Bibliei, pe care adeseori le susțin și creștinii mai liberali, chiar dacă într-o variantă mai diluată”.
î.Lista celor cinci principii de interpretare – în sensul credincioșilor Bibliei – este următoarea: 1.când citim Biblia, trebuie să o facem cu gândul că este adevărat ceea ce vom găsi în ea. 2. Cartea Cărților este revelată. 3.Totul în Biblie este important și profund. 4.Scriptura e consecventă. (”cititorul creștin, se crede, nu trebuie să întoarcă o parte din Biblie împotriva altei părți”). 5.”În al cincilea rând, Scriptura trebuie citită ca fiind congruentă cu elementele credinței creștine, cu ceea ce primii creștini numeau ”regula credinței”. Expresia desemnează un fel de crez elementar ori un rezumat al lucrurilor care trebuie crezute”.
l.Reformulând ceea ce se crede, la nivel popular, despre Biblie și ceea ce se practică, în sens cultic, vis-a-vis de această carte: i) pe de o parte – ”în lumea modernă, Biblia nu a murit deloc, însă tinde să trăiască mai degrabă ca simbol, fie cultural, fie religios, distinctă de alte cărți și respectată – atât în lumea seculară, cât și în cea religioasă -, dar nefiind citită așa cum sunt citite alte cărți;: ii) pe de altă parte – ”Biblia poate fi o carte modernă, în sensul că este încă vie în practica creștinismului și iudaismului. Însă e negreșit și o carte antică, neputând fi înțeleasă decât ca produsul unei istorii lungi, nu arareori complicate”.
j.Între cele mai pasionante dezbateri (nu puține) pe care le oferă această carte, cu siguranță că (la loc de cinste) e și aceea despre Biblie – ca document aparte dacă are sau nu are o temă ori un înțeles global. Capitolul 13 al cărții – cel intitulat ”Tematica Bibliei” – îi este, de altfel, dedicat în întregime.
k.Într-o frază, în formularea autorului: ”găsirea unei teme centrale într-o operă atât de lungă și variată ca Biblia constituie o misiune dificilă, poate chiar o încercare zadarnică”. Ceea ce nu înseamnă că tentativele de a găsi, totuși, o mare temă nu sunt spectaculoase, cu istorii – nu numai culturale – dintre cele mai fascinante.
l.S-ar spune că, a propos de tema de fond, globală, ”Biblia – Sfânta Scriptură– e istorisirea neascultării și răscumpărării, a păcatului și a mântuirii, a paradisului pierdut și a paradisului redobândit pentru întreg neamul omenesc”.
m.Mai mult decât atât: ”ideea unui subiect de fond al Bibliei e atât de înrădăcinată în cultura occidentală încât celor mai multe persoane din orice mediu creștin li se pare pur și simplu evidentă”.
n.Numai că, odată cu aceast ”decupaj” – atât de adânc înrădăcinat în firea creștină – apar, în primul rând în numele principiilor logicii generale, problemele, apreciază John Barton. Altfel spus – să numești un ”subiect de fond” pentru Biblie ”are drept rezultat un mod foarte particular de a înțelege Vechiul Testament – care, în această interpretare, pornește de la istorie, dar se termină cu profeția”. Să subliniem, distinct, această formulă, ”un mod foarte particular”!
o.Succesiunea la care face referire J. Barton e, dincolo de vreun dubiu, de extracție creștină.
p.”Aceste mod de gândire este în armonie cu dispunerea Vechiului Testament creștin – scris întotdeauna pe codice -, unde cărțile profetice, Isaia de pildă, figurează la sfârșit, precedând imedia evangheliile în care își află împlinirea profețiile de dinainte”.
q.Originea acestei viziune – Vechiul Testament ca ”istoria unei nenorociri ce are nevoie de izbăvire” – se regăsește la Pavel.
r.”Pentru Pavel, Scripturile (adică Vechiul Testament, desigur) sunt teleologice, mergând de la Adam la Cristos și apoi mai departe spre A Doua Venire”.
s.Vechiul Testament – ca istorie a păcatului, Vechiul Testament – ca ”narațiune” continuată, fără întreruperi, de Noul Testament: e o linie narativă care e îmbogățită de teologii creștini ai primelor secole d.Cr.
ș.”Nemulțumiți cu simplitatea schemei neascultatea lui Adam / neascultare – Cristos / ascultare, ei dezvoltă o tipologie mai complexă, mai precis o serie de corespondențe între Geneza (și restul Vechiului Testament) și evanghelii”.
t.Așadar, încă din primele secole ale creștinismului, după secolul al 2-lea mai precis, ”celor mai mulți creștini această schemă li s-a părut o modalitate evidentă și destul de plăcută de a citi Biblia”.
ț.Schema de mai sus e însă serios pusă în criză la întâlnirea cu iudaismul. Biblia ebraică – care include aproximativ aceleași cărți ca secțiunea biblică numită ”Vechiul Testament” de creștini – nu e ”luată în posesie” ca spunând, în mod fundamental, o arborescentă poveste despre cădere și izbăvire. Ea e ”mai mult o istorie despre o călăuzire providențială”.
u.”Pentru evrei, așadar, pe mai tot parcursul istoriei Bibliei n-a vorbit despre cădere și răscumpărare, ci despre viața trăită cu credincioșie pe parcursul istoriei necurmate a poporului Israel”.
v.Barton, specialist în studii biblice, preot activ al Bisericii Anglicane, face, tranșant, următoarea afirmație: ”așadar, Noul Testament nu e doar o adăugire la cel Vechi; în multe privințe, îl rescrie radical. Cu toate că au moștenit Vechiul Testament ca parte a propriilor Scripturi, gânditorii creștini succesivi l-au citit într-o manieră foarte diferită de contemporanii evrei”.
w.O paranteză: cele mai importante două edituri din România, Humanitas și Polirom, au publicat deja câteva cărți ale unuia dintre cele mai complexe și mai spectaculoase ”șantiere” culturale – traducerea în limba română din Biblia Hebraica. La Polirom, un volum, în coordonarea Madeei Axinciuc; la Humanitas, trei masive deja, în coordonarea doamnelor Maria Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu. Lectura acestora pot oferi argumente suplimentare în sensul ideii lui J.Barton – și a convingerilor acestuia – în sensul unui scepticism semnificativ cu privire la ”unitatea de sens” a Bibliei.
x.Să (mai) spunem, neapărat, și că Biblia e o carte care a avut parte de numeroase complimente.
y.Unul dintre cele memorabile – e citat chiar în această carte – îi aparține lui Northrop Frye: ”cartea aceasta enormă, lăbărțată, lipsită de tact, stă indiscutabil în mijlocul moșternirii noastre culturale, zădărnicindu-ne toate strădaniile de a o ocoli”.
z.O notă ultimă, de asemenea în cuvintele autorului cărții: ”nu suntem obligați să acceptăm că Scriptura spune orice decretează autoritățile religioase. Libertatea de interpretare și angajamentul de credință trebuie să se afle în armonie. Mie mi se pare cu putință acest lucru, dar numai dacă acceptăm Biblia ca pe un document cardinal, dar nu infailibil al credinței creștine”.
