Spovedania (ratată) a lui Traian Băsescu

Și aici am nevoie de un preambul. 

Și acesta este tot neplăcut,  dar n-o să-mi caut cuvintele. 

Pentru cei mai mulți dintre românii  de azi, arhivele Securității puteau liniștite să rămână închise, ca și bibliotecile, librăriile,  muzeele, arhivele de orice fel. Fiindcă prea  puțin îi interesează  cum  funcționa mașinăria infernală care punea în mișcare „sistemul ticăloșit”, cu care s-a încumetat să se ia de piept Traian Băsescu, crezând că are de-a face cu ceva ca oceanul, marea, natura dezlănțuită, știute de el.

E o mare eroare ideea deja împământenită că îl cunoștea, fiindcă  făcuse parte din el. Faptul că  fiind  neobișnuit, chiar neobișnuit de inteligent,  s-a prins repede ce e cu sistemul, nu înseamnă că-l știa. Să ne amintim că imediat ce a câștigat primul mandat de președinte, a mărturisit într-un interviu care a scandalizat că ARE NEVOIE de un raport întocmit de specialiști ca să poată condamna comunismul, despre care NU ȘTIA  cât fusese de nelegiuit.  Câțiva ani mai târziu, când a citit din acel Raport doar capitolul despre Pitești, s-a cutremurat. 

Dacă a făcut înainte de 1989 parte din „sistemul ticăloșit”, poziția lui n-a fost diferită de aceea a celei mai mari părți a populației României. E o glumă proastă să tragi din împrejurarea că prin natura meseriei a câștigat mai mult decât alții, fiindcă și-a cumpărat un apartament de bloc la marginea Constanței, concluzia că e o piesă mai importantă a sistemului ticăloșit decât au fost alții. Inginerii din construcții, sau din foraje, sau din domeniul petrolier care lucrau în Orientul Apropiat, câștigau chiar mai mult. Este o glumă nu numai proastă, simplificatoare, reductivă, ci chiar josnică, din care a rezultat o carte dezonorantă pentru autorul ei, deși de o utilitate maximă pentru comanditari. 

În realitate, pe niciunii dintre acești „privilegiați”, banii câștigați, standardul de viață și funcțiile nu i-au situat mai aproape de inima „sistemului ticăloșit”,  care a fost Securitatea. Niciunii nu aveau o  imagine cine știe ce clară despre  morfologia, anatomia și fiziologia Păianjenului, sau  Caracatiței, dacă vreți, din centrul lui vital. Nu știau câți bani publici îi asigurau digestia, așteptarea,  somnul liniștit, atenția încordată și infinit distributivă, pânda  necesară pentru a  prinde în plasa, tentaculele, ghiarele ei tot ce mișcă. Fiindcă nu aveau cum să afle: activitatea acesteia era infinit conspirată și conspirativitatea însăși era suplimentar păzită „cu săbii de fier”. 

Pe românii  de azi, care au acces  nelimitat la cunoașterea mecanismului, nu  pare însă să-i intereseze funcționarea lui. Poate fiindcă au „aflat în mare”, și asta le ajunge „ca să știe”. Dovadă că nu i-ar șoca  probabil prima frază din documentul pe care-l reproduc în  fotografia de alături. Din care aflăm că  pentru a-și merita hrana, Dihania „lucra informativ”,  tot ce sufla  și mișca în țară. Și făcea, neobosită trebușoara asta cu un scop niciodată benign pentru altcineva decât pentru propria autoconservare și, indirect, conservarea „sistemului ticăloșit”. 

Și crezând, în mod fals, că știu, pe români, ființe nu cine știe ce fanatice ale cercetării, investigării, căutării Adevărului și Dreptății, nu-i interesează Păianjenul, Caracatița;   nu torționarii, securiștii, de rang mai mic sau mai mare, nu rechinii, marii crăpani sunt problema lor ( pentru asta trebuie să faci micoze ale unghiilor și să adaugi dioptrii la ochelari și trebuie  timp), ci  printre picături, la intervale aproape regulate, cumva tot ca dintr-o necesitate fiziologică,  vor doar să consume, la rându-le câte  o pradă a Dihaniei sătule, care poartă  numele infamant de turnător, informator, „colaborator al Securității ca poliție politică”. 

UN nume  devenit de aceea mai infamant decât acela de securist, torționar, lucrător la Ochiul  și Timpanul, cum numeam pe vremuri, când aveam mințile mai limpezi, mârșava,  temuta, murdara instituție. Ca într-o perversă  inversare a polilor psihologici de care vorbea Soljenițîn, victima, fiindcă e deja doborâtă, împachetată, etichetată, ca în galantarul  pe care scrie „turnători” al unui magazin de produse din carne, e consumată,  iar ciozvârta asta potolește pentru o vreme foamea  firească de dreptate și adevăr.

De aceea, tot cu scepticism amar  scriu și rândurile de mai jos.  Spunând de la bun început: nu am niciun răspuns la întrebarea de ce n-a profitat Traian Băsescu, înainte sau după ce a decis să dea liber acces la imundele (dar terapeuticele) documente ale Securității, de ocazia de a-și  face pierdută, pretinsa sau reala infamie, care l-a adus sub eticheta  de „colaborator al Securității”, în galantarul respectiv .

Am numai  presupuneri. Prima ar fi că nu și-a amintit pur și simplu de ea.  Personal, ca  observator avizat al puterilor și produselor memoriei, înclin spre această primă  presupunere. Este suficient să  recitim propriile noastre gânduri, fapte, de acum 40 de ani,  sau (mai ales) să ni le povestească cineva, ca să măsurăm cât de dispusă este memoria noastră să șteargă ce nu-i place și să ne confecționeze un trecut acceptabil, pe măsură ce ni-l  șterge pe cel real. Asta și dacă ești o fire „introspectivă” și nu un om al prezentului, al acțiunii, cum este fostul Președinte.  Și asta mai ales când la vremea respectivă și in mediul tău acea faptă nu ai perceput-o ca o infamie.  Amintesc din nou avertismentul de a NU citi trecutul prin ochii prezentului. 

A doua supoziție ar fi aceea că, deși a avut destule ocazii să-și amintească (s-au tot „dezvăluit”, la comandă, sau din proprie inițiativă, încă de când a intrat în politică, fapte amestecate, în doze indiscernabile, cu infamii), nu și-a amintit totuși. NU avem cum ști câte dintre ele i-au și ajuns la urechi, date fiind filtrele prin care „curtea” slugarnică și-a asigurat statu quo-ul, neaducându-i  la cunoștință decât ceea ce îi era ei „curții” util. Fără a  intenționa să formulez aici un compliment, NU  cred că fostul Președinte al României  este  genul să se ocupe  de propria imagine, nici în timpuri de maximă expunere, mai ales  că a avut, ca om de acțiune, în permanență, griji mai mari.  

A  treia supoziție ar fi că a știut, iar cei însărcinați  de el să curețe rușinoasa pată, tot „curtenii” adică, l-au trădat. 

Nu e greu să  înclini spre vreuna dintre supozițiile acestea,  chiar dacă, nici dispunând de timp, liniște și sănătate, Traian Băsescu nu e genul să se așeze să-și  scrie  prețioasele memorii.  Fiindcă, citindu-le cu atenție, sau ascultându-le pe ale unora și altora, putem  deduce  multe detalii.  Fapt este însă, că  oricum le-am combina aceste supoziții, tot la  „noaptea, ca hoții!”, ne întoarcem.  Fapta acelora, după  un tipar de veacuri  știut,  ne apare mai infamă și  mai josnică decât toate faptele lui de interese public, singurele de care s-ar cuveni să ne legăm. Fiindcă cele „private”, cu duiumul expuse, totuși, pe galantare, sunt treaba lui, a familiei și a bunului Dumnezeu.

  O să pun totuși în paranteză pledoaria de până aici, o să admit că „pata umană” cu care și-a murdărit în tinerețe  conștiința, este reală, și o să mă întreb de ce nu și-a mărturisit-o  în atâta amar de ani, Traian Băsescu. De ce n-a mărturisit-o nici după ce, în 1990, cel mai târziu,  a aflat că CI  înseamnă un departament/direcție din  Securitate, nici după Raportul citit în diagonală, în baza căruia a  demascat de la Tribuna Parlamentului regimul  comunist ca „ilegitim și criminal”. 

 Sigur că un minim simț al dreptății fiecăruia dintre noi tresare și inevitabil cârtește: câți academicieni, șefi de instituții, paznici și responsabili cu cântarul trecutului totalitar,  vectori de imagine și ctitori de canon au făcut-o? Câți scriitori cu operă, câți istorici care au „demascat” pe alții, recunoscând nonșalant atunci când au fost la rândul lor „demascați” că da, uitaseră de porcăriile mult mai mari comise de ei înșiși, au avut de suferit atât de drastic  de pe urma faptului că și-au ascuns trecutul, nemărturisind?

Personal,  ca om cu experiență în materie  de „spovedanii”, pot afirma că, dimpotrivă, ȘTIU ce au pățit cei care de bunăvoie și nesiliți de nimeni au făcut-o, înainte de a fi prinși, numai și numai pentru a spune adevărul și, mai ales (rana dezamăgiților tăcuți de azi) pentru a nu înșela încrederea celor care au crezut în curățenia lor.

 Dar știm cu toți, și cu toți  am privit în direct și la ore de maximă audiență, timp îndelungat, spectacolul acestor pățanii.

  În momentul când, trecut prin ani grei de închisoare, a fost judecat, insultat, înjosit, supus unei mârșave execuții publice de către inși care prin anvergură, trecut, operă și moralitate, nu erau demni nici să-i poarte servieta, regretatul scriitor Alexandru Paleologu (după Revoluție ambasador și parlamentar), își făcuse de ani buni spovedania. Ironia soartei și victorie  de etapă a „sistemului ticăloșit” este că își făcuse acea spovedanie cu mulți ani înainte de căderea comunismului, când chiar nu aveai cum și în fața cui s-o faci public, în fața unor persoane care s-au dovedit ulterior informatori. Unii cu adevărat odioși, nu ca el, care își lăuda în note „victimele”, ca și cum le-ar  fi dat o recomandare de intrare în partid.  Și că, în plus, în momentul dureroasei  confesiuni, nici măcar nu a beneficiat de cuvenita reciprocitate. Nici măcar unul/una nu i-a spus: „Știi, Alecule, și eu am scris note  de-astea”. I-au spus doar: „Las-o baltă, n-ai de ce.”  Faptul că cel mai bun prieten, Nicolae Steinhardt, știuse de la început și îl iertase, n-a contat: când a venit momentul execuției, bunul prieten murise. Totuși, absolut de câte ori televiziunile, aveau nevoie să satisfacă setea de adevăr și dreptate a acelora dintre români care nu tocesc pragul arhivelor, bibliotecilor, muzeelor, mai chemau niște justițiari care  scoteau din arhive o notă de consumație la restaurant, pusă de securistul care-l convocase, în dosarul lui.  Și mai cădea o dată, în direct și la ore de maximă audiență, capul deja decapitatului politician monarhist, eseist  și prieten loial. În vreme ce vitejii de după război, care nu mișcaseră în front până la Revoluție  (el o făcuse, alături de o mână de oameni), mai urcau o treaptă pe propriul soclu, vituperând cu adresă bine aleasă. 

Tot ca persoană familiarizată cu arhivele, pot să vă spun că securistul care convoca la restaurant o victimă a lor mai de soi, plătea masa, și-o deconta și i-o punea acesteia la dosar.  Ceea ce Alexandru Paleologu nu știa, dar și dacă ar fi știut, nu avea cum să schimbe  lucrurile.  La fel cum, am mai spus, numele de cod exista  dinainte de racolare, și fără ca victima să și-l cunoască. 

Nu mă pot  împiedica să văd similitudinea între cancerul  dlui Alexandru Paleologu, care A MĂRTURISIT, și atacul cerebral suferit zilele trecute de dl.Traian Băsescu, care NU A MĂRTURISIT, socotind poate, pe foarte bună dreptate,  că are alte urgențe.   

Așa cum, nu pot să nu fac legătura între  felul cum a fost alungat, după ce-și făcuse Spovedania lui cu  s mare,  Franț Țandără,  cel numit de Virgil Ierunca „torționarul torturat”, nu numai din piața unde-și câștiga la bătrânețe existența vânzând miere,  ci și din pădurea unde își ținea stupii, și din sărăcăcioasa garsonieră unde locuia. ȘI din memorie, fiindcă dorința feroce de a-l ucide s-a prelungit ani după moartea lui. 

Aceste două cazuri, deși mi-aș mai putea aminti, unele, „preventive”, îmi spun NU atât cât de eroică a fost opțiunea celor care s-au mărturisit, ci cât de inutilă, de neînțeleasă  și de ce ecou distorsionat  a avut ea parte.   

Asta e problema. Într-un spațiu profund  corupt  ca acela în care am trăit și continuăm să trăim, Traian Băsescu NU A AVUT CUI  SE SPOVEDI. Și dacă ar fi știut că  trebuie să se spovedească, în momentul când a înțeles urâțenia, putreziciunea, cangrena, cancerul generalizat  al lumii din care provenise și contribuția lui la acea urâțenie, nu ar fi avut cui. Că înțelesese mie una mi-a fost clar, din momentul când a spus:  „Ce blestem, Adriane, pe poporul ăsta să aibă de ales între doi comuniști”. Câștigând cu „replica”  asta  competiția electorală. Și mi-a fost clar și că urgența lui atunci și mai târziu  a fost nu Spovedania,  ci  necesitatea de a începe să schimbe acea lume. Făcând, în „timpul care i s-a dat” și în condițiile avute, atâta bine și atâta rău cât a făcut.  Ceea ce cred însă că e treaba viitorului să discearnă. 

 Așa cum tot viitorul va decide dacă  uitarea, sau omiterea  celor două-trei  texte pe care le-a scris CI-istului în  anii  de Institut,  povestindu-i că niște colegi absolvă școala cu intenția de a pleca din țară, care iau azi proporții colosale,  vor rămâne pata pe reputația lui  sau încă o trăsătură slută  a „sistemului ticăloșit” pe care nu a reușit decât să-l  înțeleagă, să-l numească  și să-l  zgâlțâie.  NU să-l schimbe.

7 Comentarii

  1. Călinescu R says:

    Adevăr, adevăr care pledează ptr nevinovăția unei persoane ci doar ptr o „vinovăție colectivă” a regimului ticăloșit!

  2. …..cât îi privește pe Voiculescu, Năstase și Tăriceanu, ei au un rol mult mai important decât a avut Băsescu, în perpetuarea metehnelor acelui regim. De aceea s-au și aflat pe poziții atât de diametral opuse și conflictuale.

  3. Va multumesc tuturor că ați citit. Doamna Lica Moșulet,dvs. vreau să vă răspund însă în mod special, subliniind incă o dată, după peste trei decenii de cercetare a faptelor Securității și după ceea ce am simtit toți câți am trăit înainte de 1989, cu spaima ei, dacă nu reușeam să ne împăcăm cu supușenia cerută, că ea a fost NUMAI poliție politică și nimic altceva. Ea nu a fost Securitatea țării, ci a regimului, nu a noastră, a tuturor, ci a clanului de la conducere, împotriva propriului popor. NU trebuie să aveți nicio îndoială în privința asta, dacă înainte de 1989 ați avut, fiindcă poate nu ați știut, sau nu v-ați lovit de ea. A fost „brațul înarmat al poporului”, de fapt, unealta de represiune care face ca regimul să fi fost unul „ilegitim și criminal”.

  4. Lica Mosulet says:

    Mii de randuri pro sau contra lui Traian Basescu!!!As dori sa vad aceeasi reactie si cu privire la Dan Voiculescu si Adrian Nastase si Tariceanu si nu numai.Stim cu zotii cat si ce a insemnat „securitatea”dar nu o confundati cu politia politica.Sant doua intenții total diferite!!

  5. Viorica Petroniu says:

    Multumesc Dna Jela pt rabdarea si profunzimea judecatii.marinarului si „sistemului ticalosit”!Ma bucur ca am avut dreptate!

  6. Excelenta postare de pe pozitii neutre, jos palaria: „sa arunce cu pietre cel fara de pacat” ! 👍

  7. Ignatencu Stelian says:

    Felicitări! O judecată, obiectivă, dreaptă, civilizată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *