Şi poate că jurnalul dragostei şi al despărţirii este asemeni acestei plaje care ne întâmpină cu freamăt de unde şi întindere de pescăruşi: o pagină marină peste care mâinile noastre aştern, firave, desenul iubirii şi al aşteptării, o temă cu variaţiuni a cărei muzică ajunge până la noi filtrată de timpul ce se scurge, cu fiecare dimineaţă aspră a despărţirii.
Şi poate că doar întinderea de ape, ce nu cunoaşte odihna uitării şi convoacă din larg generaţii neastâmpărate de valuri, este singura în care se poate oglindi cu adevărat acest nesaţiu al dorului nostru: ca o chemare ce spintecă trupul vieţii, ca o invocaţie a duhurilor ce întrerupe mecanica oarbă a firii trecătoare, ca un cântec ce creşte ca un nor de noapte, solitar şi nostalgic.
Şi poate că doar zbuciumul de ape, în a cărui tresăltare se poate ghici spasmul originar al facerii lumii, aduce până la noi iubirea care nu poate trece şi care nu se poate stinge, iubirea pe care visele o cresc din noapte , iubirea ce pătrunde în zilele vieţii mele ca o lamă arzândă, iubirea care îmi dăruieşte, însângerată, cuvintele jurnalului spre care mă întorc, mereu şi mereu, obsedat de trupul de fum ce se iveşte din paginile sale.
Şi poate că doar pe acest nisip ce nu mai cunoaşte curgerea omenească, ocrotit de un anotimp al asprei singurătăţi, paşii tăi se mai pot distinge, între două mişcări de valuri, ca un semn al cortinei ce se lasă, pentru a ne îngădui o trecătoare reunire lichidă.
Şi poate că doar sub acest cer străbătut de vânt şi de vuietul primordial al mării în care dorm promoţii de spirite, ca nişte cristale vibrând în adânc, culorile şi parfumul tău mai pot răzbate până la mine, întregi şi neatinse de vreme , spre a lumina chipul copilului ce sunt , redat păcii originare a unităţii materne.
Căci doar aici trupul meu reuşeşte să se elibereze de învelişul clipelor sterpe şi să aspire la libertatea aripii ce scrutează marea, ca o veche pânză de corabie: despărţit de tot ceea ce mă mai ţine legat de biologia oarbă, presimt, în vecinătatea de tunet a valurilor ce se îndreaptă către ţărm, claritatea de calm a adâncului în care mă voi coborî, pentru a te regăsi, în cele din urmă, căci înseninarea înspumată ne va fi adăpost, sub un cer al neodihnei de nori.
Şi mi se pare , astfel cum înaintez pe acest ţărm emancipat de forfota omenească, că regăsesc, în însumarea de glasuri a mării, vocea ta, pe care nu îmi este îngăduit să o uit, niciodată : o stranie intimitate se naşte, de vreme ce fiinţele noastre sunt unite pe acest culoar armonic al dorului, iar pământ, apă şi cer devin una, ca într-o clipă a genezei.
Şi din atingerea fugară şi din jocul graţios al undei, din zâmbetele furate de norii nostalgici şi din ţipătul de păsări marine alcătuim, stângace, elegia cu care chemăm fericirea pierdută: paşii noştri bat la unison, aerul umflat de pânze se colorează cu parfumul tău şi dorul se preschimbă în alergarea nestăpânită de val pe care ochii noştri uniţi o contemplă.
Şi ştiu, fără a mai întoarce privirea, că tu eşti aici, pe această plajă străjuită de vânt, dăruind celui ce plânge mântuirea de surâs a bucuriei ce creşte, asemeni unui curcubeu, din adâncuri de mare, ca o vastă respiraţie a unicei fiinţe ce suntem, dincolo de pragul înşelător al morţii- un timp fremătător pe care inima noastră îngemănată îl visează, spre a-l preface în cuvintele ce ajung către mine, tremurătoare şi plăpânde, niciodată ispitite de tăcerea uitării.
