Note pentru un jurnal al despărţirii (120)

Şi poate că acest soare de primăvară va fi acelaşi pe care ochii noştri , uniţi, îl vor contempla, în clipa în care un anotimp al regăsirii le va fi îngăduit: un soare care să izbucnească, ca un răsărit marin, dar care să aibă blândeţea unei amieze provinciale, ocrotind visele simboliste ale celor ce aştern dedicaţiile delicate ale cărţilor din biblioteci adormite.

Şi poate că acest soare de primăvară va fi acelaşi pe care paşii noştri , contopiţi, îl vor întâmpina în clipa în care un anotimp al împăcării le va fi dăruit: un soare care să ne povestească, plăpând şi nostalgic, despre fericirea celor care de demult, atât de demult, descopereau în moarte promisiunea stângace a unei cărţi poştale aruncate pe un colţ de birou, aşteptând să fie trimisă către largul marilor vacanţe ale verii.

Şi la acest soare de primăvară ce se trezeşte ca un mugur aspru, din falduri de ceaţă, mă gândesc atunci când pasărea solitudinii planează peste întinderea de pustiu a zilelor mele- ecoul cadenţei tale nu se mai răsună lângă mine, iar mâna ta nu se mai poate întinde, spre a mă alina.

Şi ne încredinţăm, amândoi, de o parte şi de a alta a pragului morţii, acestei noi primăveri ce coboară peste noi, ştiind că doar dragostea ne mai poate îndruma spre porţile dincolo de care se află singurul destin care ne-a mai rămas.

Şi nu putem încerca, amândoi, de o parte şi de alta a fluvului lethe, bucuria fadă şi histrionică a celor ce exultă în fotografii trucate, menite uitării. Al nostru este surâsul melancolic şi a noastră este încredinţarea că din acest sol al durerii şi al despărţirii se va naşte un cer ai cărui nori vor sclipi, noptatec, ca un poem scris pe portativul unui licean abulic, în aşteptarea toamnei ce va veni.

Şi nu cunoaştem amândoi, de o parte şi de alta a mării de suflete, decât strania înseninare cehoviană ivită din truda stoică a vieţii. Nu ne mai lăsăm ispitiţi de jocuri frivole şi nu mai căutăm ceasul exuberant al ipocriziei, căci ne reîntoarcem, surâzând, spre cărările familiare ale iubirii ce nu poate muri.

Un soare de primăvară ce creşte în anotimpul de doliu al aşteptării, un soare de primăvară ce ne reaminteşte că doar moartea ne mai poate elibera din alergarea mecanică a trupului, cu biologia sa oarbă, un soare de primăvară ce alină sufletele întristate cu căldura sa încă timidă şi o singură fiinţă ce respiră doar spre a putea atinge, fragilă, un ţărm al tandreţii visătoare: mergând mai departe, tot mai departe, descoperim sensul pe care doar despărţirea şi lacrimile îl pot dezvălui, delicat şi tremurător ca o nervură de trandafir.

Iar mâinile noastre scriu acest jurnal, în care fiinţa ce suntem şi-a regăsit adăpostul, la fel cum pescăruşii regăsesc ţărmul înseninat al toamnei, ca un port al escalelor. Aşteptând, ne deschidem spre vis şi simţim cum parfumul ce te înconjoară se strânge în jurul nostru, ca o mantie de raze: primăvara doliului poposeşte în inimile noastre, asemeni unei promisiuni a revederii celei din urmă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *