Considerații asupra unui discurs prezidențial: 15 august 1969 – Georges Pompidou la Ajaccio

„Nu-l admirați pe Napoleon? Dar în acest caz pe cine admirați?”  

Victor Hugo 

 

Relativ recent, la 5 mai 2021, a fost comemorată în Franța împlinirea a 200 de ani de la moartea lui Napoleon Bonaparte (5 mai 1821, insula Sfânta Elena), eveniment căruia autoritățile acestui stat i-au conferit o importanță simbolică. Sunt elocvente și demne de reținut afirmațiile președintelui Emmanuel Macron privind raportarea la personalități din panteonul istoric național și, cu siguranță cel puțin în acest caz, universal: „..Lupta împotriva ignoranței. Dragostea de știință și de istorie. Voința de a nu ceda nimic celor ce înțeleg să elimine trecutul pe motivul că acesta nu corespunde ideii pe care o au asupra prezentului. Nu. Napoleon Bonaparte este o parte din noi”. Cuvinte încărcate de simbolism, de mândrie, poate de orgoliu, însă explicabile și de înțeles. Mărturisesc că, poate un reflex al formației istorice, încerc să fiu cât se poate de echilibrat, de măsurat în a reliefa o personalitate de asemenea anvergură și nu numai. Este însă de reflectat dacă excepționalismul, fie și acesta marcat de lumini și umbre, nu este de preferat înaintea autoflagelării sau lipsei de încredere atunci când vorbim de un proiect de națiune ancorat inițial în trecut dar, ca orice aspect al istoriei ce este „învățătoarea vieții”, cu lecții pentru prezent și viitor. Parcurgând jubilee aniversare de aceeași natură, am lecturat totodată discursul președintelui francez Georges Pompidou (șef al statului în perioada 1969-1974) susținut la 15 august 1969, cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la nașterea lui Napoleon Bonaparte (disponibil pe site-ul Institutului „Georges Pompidou”, http://www.georges-pompidou.org/georges-pompidou/portail-archives/discours-du-15-aout-1969-loccasion-du-bicentenaire-naissance). În mod simbolic, discursul a fost rostit la Ajaccio, în insula Corsica, locul nașterii fostului Prim Consul și Împărat al Franței. Corsica este un capitol istoric aparte, aceasta intrând, după aproximativ cinci secole de dominație a Genovei, în componența Franței (tratatul de la Versailles, 1768) odată cu a doua jumătate a secolului XVIII. Insula sus-menționată a avut o istorie tumultuoasă, proiectul independenței avându-l ca principal exponent pe Pascal Paoli. Toate aceste aspecte au fost cuprinse în discursul prezidențial din 15 august 1969 și îmi îngădui să subliniez, înainte de toate, prin afirmațiile lui Georges Pompidou, paradoxurile care fac istoria mai frumoasă: „Fix cu un an mai înainte Ludovic al XV-lea a proclamat Corsica parte integrantă a coroanei Franței. Trei luni mai devreme, în Anglia, s-a născut micul Arthur Wellesley, ce va deveni duce de Wellington. Paradoxuri însă ce merg alături, pe același drum al istoriei, cu destinul prodigios pe care-l evocăm astăzi! …Reurcăm cursul istoriei, urmărim acest tânăr corsican fără avere și fără resurse…orientându-se către Franța până la identificarea cu Națiunea...”.

Discursul prezidențial a atins mai multe subiecte și o parte dintre acestea vor fi defalcate pe parcursul articolului: Menajarea identității corsicane, menționarea filiației italiene, „tentația Orientului” (Napoleon însuși va spune mai târziu: „În Egipt am eliminat piedica provocată de constrângerile civilizației; visam atât de multe și vedeam mijloacele de a împlini tot ceea ce visam…), povestea identității între Napoleon și Franța, victoria postumă prin legendă și mit ce supraviețuiește întotdeauna prezentului, reliefarea unui Napoleon Bonaparte fondator de instituții (și nu doar militar strălucit), eterna dilemă din lumea de ieri, astăzi și poate mâine: Autoritate versus libertate. Iar la final, elocvent pentru a doua parte a secolului XX, Napoleon vizionar al unei Europe unite, chiar dacă, desigur, imaginată într-o matrice  proprie epocii în care a trăit. Îmi permit să adaug cuvintele sale („imaginația guvernează lumea”) pentru a realiza o legătură cu finalul unui discurs foarte bine articulat, în care visul acestui personaj istoric proeminent se împletește cu o altă fațetă a excepționalismului francez, în alt registru și cu alți actori („istoria ultimilor noștri ani a demonstrat-o cu strălucire, mulțumită încă o dată acțiunii unui om excepțional”). Trimiterea este evidentă: Charles de Gaulle, cel care a incarnat poate cel mai bine, de la 18 iunie 1940 și faimosul său „Apel”, faptul că, începând poate cu Napoleon, „poporul francez nu s-a mai resemnat niciodată cu mediocritatea și a răspuns întotdeauna prezent apelului la onoare”. 

Este de remarcat originalitatea prenumelui său, menită a marca unicitatea acestui personaj fascinant: „Laetitia Ramolino, soția lui Charles Bonaparte, a adus pe lume un fiu cu un prenume vechi mai puțin uzitat, Napoleon”. De altfel, mai târziu, însuși titularul acestuia avea să remarce că „am fost singurul ce am purtat acest nume în Franța. Nume impregnat de virilitate, poezie și redundanță”.

Discursul pendulează cu măiestrie de la singularitatea staturii și destinului napoleonian la sublinierea originii sale corsicane și, în mod inspirat, acordă Cezarului ce este al Cezarului, ca o concesie adusă identității acestui teritoriu insular: „Patriotismul corsican puternic, națiunea corsicană o realitate”. Cuvinte menite a valoriza o istorie (Pascal Paoli? Relația sa cu tânărul Napoleon?) și a pune în valoare evoluția viitorului împărat francez, de la atașamentul față de pământul natal până la aspirația universalității Franței. Astfel este reliefat elevul Napoleon la Autun, Brienne și Paris (școli militare), respectiv ascensiunea sa fulgerătoare: General de brigadă la 24 de ani, general de divizie și, în fine, pe 2 martie 1796, comandant al armatei de Italia: „Din această zi, începe un mare destin”. 

Campania din Italia și îndeosebi victoria de la Lodi (10 mai 1796) împotriva trupelor austriece a semnificat pentru Napoleon revelația propriului său destin: „De atunci am întrevăzut ceea ce aș putea deveni. Vedeam deja lumea trecându-mi prin fața ochilor, ca și cum eram purtat prin văzduh…atunci s-a născut prima scânteie a unei înalte ambiții….”. Interesant este însă că discursul se articulează și în jurul contribuției de sorginte italiană a tânărului corsican: „Și eu de asemenea sunt italian. Italia în persoana mea și-a recunoscut în sfârșit salvatorul”. 

Un loc aparte în tot ce a însemnat epoca sau mai bine spus epopeea napoleoniană îl ocupă în discurs campania din Egipt. La acest moment Napoleon Bonaparte este încadrat în galeria marilor comandanți militari: „Tentația Orientului și a marilor spații în care s-au lansat și adesea s-au pierdut toți marii cuceritori de la Cirus la Alexandru până la Tamerlan”. Marile victorii (Cairo, Jaffa, Muntele Tabor etc.) sunt puse în valoare și în antiteză cu ceea ce a rostit odinioară Niccolo Machiavelli: „Oamenii nu fac altceva decât să-și imite predecesorii”. Napoleon Bonaparte a fost fără îndoială mult mai mult decât un alter ego al celor sus-menționați, nu numai prin campania militară din Orient dar și prin eforturile pe linia științelor (Champollion și hieroglifele) sau cuvintele sale rostite în fața Piramidelor: „Vom muri aici sau ne vom întoarce mai mari ca anticii” (conform lui Gherghe Eminescu în lucrarea „Napoleon Bonaparte”). Cred că Egiptul a fost vârsta de aur a lui Napoleon, în primul rând prin viziunea și totodată cutezanța sa de a se lansa într-o asemenea aventură, aspect ilustrat de următoarele sale cuvinte: „Timpul pe care l-am petrecut în Egipt a fost cel mai frumos din viața mea pentru că a reprezentat idealul”. Originii corsicane, aportului italian, formării educative franceze și gloriei militare s-a adăugat acum întoarcerea din Egipt, momentul simbiozei între Napoleon și Franța („întoarcerea din Egipt a fost cu adevărat căsătoria între Napoleon și Franța”). Cuvintele lui Georges Pompidou se concentrează asupra acestui pasaj-cheie în geometria discursivă: „Cu Franța și alături de francezi își va realiza marea sa aventură. La acest moment Corsica, nu prin tratatul între Franța și Genova ci prin suflet și epopee, devine franceză. Nu am decât o pasiune, o stăpână, aceasta este Franța”. 

Marile personalități istorice nu sunt numai parte a istoriei ci în primul rând au simțul acesteia. Napoleon Bonaparte a anticipat fragilitatea, lipsa de perspectivă politică și instituțională a regimului Directoratului („Ocazia va veni, să fim gata”) și, poate și mai mult, a fost în consonanță cu francezii atunci când aceștia au resimțit „dezgustul față de anarhie și dezordine”. Napoleon, la final de secol XVIII, după ani revoluționari ce invariabil au adus și excese (pe lângă inevitabilele schimbări), a avut alături o națiune convinsă de propria sa întâietate, dar care trebuia „determinată să viseze”. Aceasta este o altă idee-cheie din discursul președintelui statului: Legătura Napoleon/Franța, identitatea reciprocă lider/popor ce explică și „lunga călătorie ce-i va duce pe Napoleon și armatele franceze la Roma și Viena, Madrid și Berlin, Varșovia și Moscova”. Mai târziu, revenirea din insula Elba (locul primului său exil) și marșul spre Paris sunt însoțite de cuvintele atât de pătrunzătoare ale celui ce a reușit unica performanță de a recâștiga un tron și o țară (chiar dacă pentru doar o sută de zile) fără să poarte nicio luptă sau, mai exact, fără să tragă un foc de armă: „Soldați! Victoria va merge în pas de atac! Vulturul purtând culorile naționale va zbura din clopotniță în clopotniță până la turnurile catedralei Notre-Dame!”. François René de Chateaubriand a sintetizat ca nimeni altul întoarcerea lui Napoleon la putere, marșul său de la golful Juan la Tulieries: „Minunea invaziei unui singur om”.  

Finalul regimului lui Napoleon Bonaparte este prezentat printr-o expresie inspirată: „Totul are fără îndoială un sfârșit și destinul este mai puternic decât omul cel mai puternic. Numai un om măreț poate avea un sfârșit pe măsură”. Ultimii ani de viață ai lui Napoleon, marcați de exilul său de această dată pe insula Sfânta Elena, au reprezentat „agonia unui vis fără precedent, al lui Napoleon, al Franței, al Imperiului”. Însă meritul istoriei este cel al revanșei postume prin supraviețuirea mitului în detrimentul epopeii ce se încheie. Iar Napoleon Bonaparte a avut o contribuție nu numai militară ci mai cu seamă instituțională în tot ceea ce a constituit structura statală a Franței. În acest fel, înțelegând caracterul profund și ireversibil al Revoluției („sunt omul Revoluției și o voi susține”), Napoleon s-a dovedit a fi „omul autorității și ordinii în stat” („am scris romanul Revoluției, trebuie acum să începem istoria acesteia”). Și aici este vorba de Codul Civil/egalitatea în fața legii („francezii au primit de la mine tot ceea ce poate oferi egalitatea, în accepțiunea cuvântului. Egalitatea în fața legii trebuie să fie una fără rezerve sau restricții;  în afara acesteia, nu este decât un vis sau o decepție”). Încoronarea din 1804, cu toată simbolistica aferentă (Napoleon și-a luat și așezat singur coroana pe cap) sinonimă cumva cu sugrumarea oricărei libertăți politice, este atenuată de un adevăr, din păcate amar și omniprezent în istorie: „Oamenii ce-mi reproșează că nu am dat francezilor îndeajuns de multă libertate sunt de rea credință sau nu știu că în 1804, când mi-am pus coroana pe cap, 96 francezi din 100 nu știau citi și asimilau libertatea delirului din 1793”. Este, cred, de salutat curajul președintelui Pompidou de a cita o astfel de afirmație în care nuanțează aspirația spre libertate prin înțelegerea, conștientizarea acesteia, prin rolul indispensabil al educației ca temelie a construirii unei societăți democratice. Nu mai puțin, în aceiași termeni ai ponderării sau atenuării oricărei note de triumfalism, discursul nuanțează în privința relației autoritate/libertate: „Să recunoaștem că a cedat propriului său temperament preocupându-se mai degrabă de asigurarea autorității sale decât de libertățile politice”. În același timp însă „se instalează autoritatea de stat”. „În câțiva ani, uneori în câteva luni, Primul Consul a creat statul francez modern. Pe lângă un straniu sistem reprezentativ (în care cei care vorbesc nu decid nimic și în care cei care decid o fac în tăcere”), Napoleon a creat instituția prefecților, organizarea militară, Banca Franței, Curtea de Conturi, instituția Legiunii de Onoare (unică și acest fapt trebuie subliniat: „Recompensarea valorii militare ca și a serviciilor civile”) etc. Latura instituțională unificatoare și reconciliatoare a lui Napoleon Bonaparte înseamnă egalitatea în fața legii, „Concordatul ce a pus capăt războiului și conflictelor religioase”, crearea unei „nobilimi imperiale” în care s-au regăsit atât personaje ale Vechiului Regim cât și cele „din vremea Revoluției” (parafrazez aici strict titlul unei lucrări a lui Constantin Stere, intitulată „În preajma Revoluției”).

Napoleon Bonaparte, vizionar al unei Europe unite, a însemnat prefigurarea viitorului continentului nostru. Președintele Pompidou citează cuvintele acestuia, transmise prin lucrarea lui Emmanuel de Las Cases („Memorialul de la Sfânta Elena”): „Unul din marile mele proiecte a fost concentrarea popoarelor sfărâmate de revoluții și politică, situate în același areal geografic…..nu există în Europa un alt echilibru posibil decât concentrarea și confederarea marilor popoare”. 

Mesajul perenității și exemplului istoric încheie un discurs remarcabil iar apelul este unul adaptat noilor timpuri ale celei de a doua jumătăți de secol XX: „Este de ajuns să rămânem loiali ultimelor sfaturi adresate poporului francez de Napoleon, ce se găsesc în actul de abdicare semnat pe 22 iunie 1815 la palatul Élysée: Uniți-vă toți pentru salvarea publică și pentru a rămâne o națiune independentă”. 

Am reflectat îndelung citind și recitind discursul omului de stat Georges Pompidou. Am simțit nevoia de a adăuga la cele scrise portretul său realizat de Jacques Chirac (discipol politic, șef al statului francez în perioada 1995-2007) în „Memoriile” sale (capitolul X, „Moartea unui Tată”): „Chiar dacă nu am fost niciodată intimi, am resimțit dispariția lui Georges Pompidou precum ar fi fost cea a unui apropiat. Pentru noi, colaboratorii și prietenii săi ce-l admiram și-l iubeam, a dispărut un maestru: Al spiritului, al înțelepciunii, curajului și acțiunii…Georges Pompidou a fost un constructor. A avut gustul aventurii și al descoperirii…..Om liber, a fost adversarul conformismului, prejudecăților și uniformității gândirii…..A avut obsesia modernității, pentru el o exigență, o provocare, o manieră de a se încrede în trecut și viitor…A fost înainte de toate un om de Stat. Pentru el progresul uman a fost un ansamblu, un vis inseparabil al acțiunii. Datorită pasiunii modernității a desenat o Franța nouă, fidelă tradițiilor sale și mândră de propria istorie dar antreprenoare și inventivă, industrială și dinamică. Spirit pe deplin curios, mereu în alertă, de o luciditate și o sensibilitate extreme, Georges Pompidou a prevăzut, mai bine decât ceilalți, necesara evoluție a societății. Pentru el anii ‘60 au însemnat finalul unei epoci și începutul alteia. Țară tradițional rurală, Franța devine putere industrială. Este momentul să regândim orașul fără a neglija amenajarea și prezervarea teritoriului….După generalul de Gaulle, ce a repus statul între puterile politice mondiale, Georges Pompidou a fost artizanul pasionat al unei Franțe ce dispune de toate armele unei mari națiuni: Economie, industrie, dezvoltare comercială, cercetare, inovare, cultură….Dornic de a reda individului gustul idealului, Georges Pompidou a dorit ca societatea să-și regăsească solidaritatea față de generațiile mai în etate, față de cei excluși, solidaritatea statelor bogate cu cele dezmoștenite – exigență fundamentală a viitorului omenirii, în care interesul se alătură idealului – solidaritate europeană, solidaritatea francofonilor a căror ambiție trebuie să fie rezistența la asimilare și uniformitate. Iată cum prietenul lui Leopold Sédar Senghor a ghicit marile provocări ale viitorului…. Georges Pompidou a avut cultul prieteniei. Pentru el viața își găsea menirea în privirea celorlalți, în atenția pe care le-o acordăm, în mâna pe care le-o întindem. Ne-a făcut să fim mai buni, aici este secretul afecțiunii pe care i-o purtăm și durerii resimțite atunci când ne-a părăsit”)  pentru a încerca să înțeleg și mai bine patriotismul afirmat și autentic (nu este puțin lucru), echilibrul în ceea ce înseamnă valorizarea sentimentului național, moștenirea istorică, laturile bune și mai puțin bune ale unui personaj istoric considerabil. Peste toate însă justă măsură, atât când afirmă că „măreția noastră aparține Franței și aceasta nu are un nume mai glorios decât Napoleon”, cât și la momentul în care cuvintele sale nuanțează: „Nu și-a găsit fericirea și nici nu a făcut fericită Franța”. Până la urmă însă istoria rămâne „învățătoarea vieții” și îmi permit să închei analiza prin cuvintele dureros de actuale ale unui Napoleon Bonaparte la crepuscul, întru totul adevărate și menite a ne transmite întâietatea spiritului și a cuvântului: „Nu există decât două puteri în lume: Sabia și spiritul. Înțeleg prin spirit instituțiile civile și religioase. Pe termen lung, sabia este întotdeauna învinsă de spirit”.      

 

Notă:

Sursele celor doua fotografii sunt:

    

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *