Edith Sitwell
Tot cade ploaia
(Raidurile, 1940: Noaptea și dimineața)
Tot cade ploaia –
Întunecată ca lumea noastră, o pierzanie ce n-o mai putem duce
Oarbă precum cele o mie nouă sute patruzeci de cuie
Bătute pe Cruce
Tot cade ploaia
Așa cum, în Cimitirul Săracilor, inima bate – lovituri de baros
Așa cum se-aud pașii unui om păcătos
Pe Mormânt:
Tot cade ploaia
Pe Câmpia Însângerată unde speranța nu mai e un lucru străin
Din Lăcomie se hrănește creierul omului, acel vierme cu fruntea lui Cain.
Tot cade ploaia
La picioarele Fiului Omului pe Cruce răstignit,
O, Hristoase, Tu, care în fiecare zi, și-n fiecare noapte, pentru noi ai pătimit
ai milă de noi –
de săracul Lazăr și de bogatul nemilostiv
Sub Ploaie, nevoința și îmbuibarea au același destin
Tot cade ploaia –
Din trupul rănit al Fiului Omului, sângele încă se scurge
În Inima lui El poartă toate rănile – a luminii ce se stinge
O palidă scânteie – cea mai de pe urmă
În inima sinucigașului, urmele întunericului scurmă!
Rănile ursului momit, orb și schingiuit, de paznici trupul lui brăzdat
lacrimile iepurelui de câmp, vânat
Tot cade ploaia –
Și-atunci… O, până la Dumnezeul meu mă voi înălța, cine mă va trage în jos?
Iată, iată! pe bolta cerului curge sângele lui Hristos!
Țâșnește din Fruntea pe care noi am pironit-o pe lemn
Adânc până la inima care n-o să mai bată
până la inima însetată
care salvează lumea înghițită de flacări — întuneric de suferință schimonosit
precum împăratul Cezar, o coroană de lauri a primit
Și-atunci răsună vocea Celui cu inima curată
Ce-n iesle s-a născut printre dobitoace
„Încă te iubesc, asupra ta încă îmi revărs lumina Mea nevinovată
Sângele Meu – pentru tine.”
Edith Sitwell ( Edith Louisa Sitwell, 1887-1964) poetă britanică, fiica unui aristocrat excentric, Sir George Sitwell, al patrulea baronet în Renishaw Hall, și sora mai mare a fraților Sitwell, poeții Osbert și Sacheverell Sitwell. La vârsta de 25 de ani a plecat de acasă și s-a mutat într-un apartament modest la etajul patru în Pembridge Mansions, Londra, împreună cu menajera ei din copilărie. În timpul celui de-al doilea război mondial s-a retras la Renishaw împreună cu fratele ei Osbert Sitwell. Poeziile scrise în timpul războiului au făcut-o cunoscută publicului larg, dintre cele mai cunoscute amintim: Cântece de stradă (1942), Cântecul frigului (1945) și Umbra lui Cain (1947). Still the Rain Falls (1941) rămâne probabil cel mai cunoscut poem al său. În 1948, Sitwell a făcut un turneu în Statele Unite alături de frații ei, unde și-a recitat poeziile și a făcut numeroase înregistrări. În 1954, Edith Sitwell a primit titlul de Doamnă a Ordinului Imperiului Britanic. Edith s-a convertit la catolicism în 1955.
Edith Sitwell
Still Falls the Rain
(The Raids, 1940: Night and Dawn)
Still falls the Rain –
Dark as the world of man, black as our loss –
Blind as the nineteen hundred and forty nails
Upon the Cross
Still falls the Rain
With a sound like the pulse of the heart that is changed to the hammer beat
In the Potter’s Field, and the sound of the impious feet.
On the Tomb:
Still falls the Rain
In the Field of Blood where the small hopes breed and the human brain
Nurtures its greed, that worm with the brow of Cain.
Still falls the Rain
At the feet of the Starved Man hung upon the Cross,
Christ that each day, each night, nails there,
have mercy on us –
On Dives and on Lazarus:
Under the Rain the sore and the gold are as one.
Still falls the Rain –
Still falls the Blood from the Starved Man’s wounded Side:
He bears in His Heart all wounds – those of the light that died,
The last faint spark
In the self-murdered heart, the wounds of the sad, uncomprehending dark,
The wounds of the baited bear –
The blind and weeping bear whom the keepers beat
On his helpless flesh… the tears of the hunted hare.
Still falls the Rain –
Then – O Ile leape up to my God: who pulles me doune –
See, see where Christ’s blood streames in the firmament:
It flows from the Brow we nailed upon the tree
Deep to the dying, to the thirsting heart
That holds the fires of the world,—-dark-smirched with pain
As Caesar’s laurel crown.
Then sounds the voice of One who like the heart of man
Was once a child who among beasts has lain—-
„Still do I love, still shed my innocent light, my Blood, for thee.”
