Roger Scruton şi pesimismul bine temperat

Există o nerăbdare fanatică a optimismului radical, o nelinişte care se naşte din aspiraţia de a zidi, aici şi acum, cea mai luminoasă dintre lumile posibile. Şi din această nerăbdare a căutării perfecţiunii se naşte şi tentaţia acelei politici care, trezind speranţe vane, nu face decât să întreţină deşertul etern al nefericirii colective.

Împotriva acestei tentaţii a optimismului orb şi devastator se ridică pledoaria conservatoare a lui Roger Scruton. Pentru adepţii progresului, vocea lui Scruton este una prin excelenţă suspectă: “reacţionară”, fidelă tradiţiei, sceptică, ea nu are nimic din exaltarea contagioasă a ideologiilor la modă care seduc şi înregimentează. Glasul lui Scruton contrazice acest curent ce pare de neînfrânt. Excentricitatea lui devine o formă de rezistenţă.

O terapie a prudenţei

Cât despre politica pe care textul lui Scruton o recomandă, rădăcinile ei urcă până la Edmund Burke şi cartea sa fondatoare. Ceea ce am fi înclinaţi să numim “ pesimism” este, de fapt, o prudenţă elementară ce acceptă imperfecţiunea umană ca temelie a oricărui proiect de societate. În contra rătăcirilor iscate de speranţe irealizabile, abordarea conservatoare sugerează terenul, cu mult mai modest, al unei politici a compromisului.

În cele din urmă, patologiile pe care Roger Scruton le denunţă aici sunt cele pe care modernitatea recentă le cultivă ca parte a a naivei sale încrederi în viitorul luminos cu orice preţ. Credinţa în posibilitatea absolută a raţiunii de a construi cetatea perfectă se află la temelia unor erori colosale. Dispreţul faţă de liberul- arbitru conduce, natural, la venerarea statului care ne va aduce mântuirea.

Ispita speranţei vane este o ispită utopică, iar energia pe care o pune în mişcare este una formidabilă. De la 1789 încoace, umanitatea este confruntată cu acest proiect al saltului în viitor. De la iacobini la maoişti, omul este privit ca imperfect. Menirea politicii nu este aceea de a organiza comunitatea de fiinţe care suntem, ci de a gândi la destinul omenirii curăţate de păcat şi de îndoială.

Radicalismul utopic al speranţei alimentează efortul de a distinge amicul de inamic. Cei care se opun, cei care ezită, cei care se îndoiesc sunt duşmanul cu care nu se poate realiza nici un compromis. De vreme ce este irealizabilă, utopia impune mobilizarea totală de energie. Nimeni şi nimic nu poate afecta acest marş către viitor.

Patologia utopică, inseparabilă de delirul intelectual, revine spre a bântui şi spre a inspira. Ea promite, invariabil, nu doar speranţa, ci şi eliberarea : emanciparea de familie, de tradiţie, de tipare opresive. Emanciparea deschide porţile către fanatism. Nerăbdarea totalitară îşi află rădăcinile aici. Preferinţa pentru perfecţiune se suprapune peste dispreţul cu care omul concret este privit. Omul de acum este nevolnic, omul de mâine, modelat de intelectualii revoluţionari, va fi cu adevărat liber.

În clipa în care speranţele covârşesc realitatea, impasul analizat de Scruton devine parte din peisajul societăţilor occidentale. De la multiculturalism la obsesia hiperlegiferării europene, speranţa în viitor descurajează orice instinct al prudenţei. Planificarea şi raţionalismul sterp atacă temelia de tradiţie şi de organicitate modestă pe care se fondează comunităţile. Oraşele impersonale sufocă, oprimă, alienează. O nouă formă de singurătate, strivitoare şi absurdă, apare o dată cu acest viitor al organizării minuţioase.

Politica pesismismului bine temperat este o politică a prudenţei. Lectura lui Roger Scruton este burkeeană prin insistenţa cu care, refuzând revoluţionarea societăţii, revine la fundamentele tradiţiei şi ale guvernării limitate. Pesimismul bine temperat nu este animat de neîncrederea absolută în umanitate şi nu alunecă în teribila mizantropie a unui nou Timon din Atena. Prudenţa la care invită are ca punct de plecare privirea eliberată de iluzii utopice asupra naturii umane. Din acest punct se poate construi, din acest punct se poate merge mai departe.

Politica prudenţei alege, întotdeauna, scopurile pe care planificarea fericirii colective le ignoră. Ea acceptă că scopul guvernării nu este acela de a ameliora umanitatea, ci de a gestiona diversele imperfecţiuni. Speranţa ce nu poate fi atinsă este înlocuită de simplitatea acelei vieţi pe care o putem înţelege şi trăi, cu excentrităţi şi tristeţi, cu durere şi cu dragoste.

Pesimismul bine temperat al lui Roger Scruton dezvăluie o cale a acomodării şi a lucidităţii. Departe de utopie şi de ascetismul ei criminal, ea luminează contururile comunităţilor concrete şi vii. Între libertate şi datorie, omul poate să îşi croiască un drum al duratei şi al împlinirii modeste :povara alegerii este povara pe care nu o poate alunga, niciodată.