Probleme de altitudine

Carte-poem, volumul „Freamătˮ al cant-autorului Dinu Olărașu (editura StudIS, 2018, ilustrații de Liliana Nicola Olărașu)trezește familiaritatea nopților folk de altădată, depănate sub lampadarul reflexivității. Auto-developarea ludic-ironică se petrece printr-o frazare lungă (Bob Dylan, Pink Floyd), în cadență încrucișată, și atrage motive din familia străveche a Aerului. Pentru trubadurul nemțean creația artistică nu scontează simplist anamneza, ci posedă respirație destinală („nu pot să nu scriu/ sunt bolnav/ mă alăptează chiar cugetul meuˮ), și detentă existențială („voi asedia strălucireaˮ). Poezia este, prin urmare, revoltă și afirmare de sine, invocare și delir „care poate mărturisi/ despre neputințele firiiˮ. Actul scrierii comportă, însă, numeroase riscuri. El atrage starea de grație a lucidității, din rama căreia Absurdul pornește să înnegrească lumea :„sper să nu se vadă/(…)să nu se vadă mâhnirea/ sprijinită de-un pom/ sprijinită de-un zid/ trecută printre coaste de omˮ. Oglinda în care „scrie Poetulˮ, și îl răsfrânge ca eu liric, îl sechestrează, de fapt, într-o „irealitateˮ coșmarescă, gothică și îl osândește la dicteu automat, la scriere de sine. Nostalgia față de cotidianul validat senzorial, în care „pretutindeni ar fi realˮ apasă, în cele din urmă, pedala subterană, magic-incantatorie: „am să mă întorc/ ajută doamne/ adânc viu provincial/ prin cabluri prin canal mă întorc prin beton/ prin lut mă întorc/ prin vis mă întorc prin amvonˮ.

Revenirea nu poate fi, de bună seamă, definitivă. Presiunea contestării farsei existențiale împinge eul rebel într-o pendulare inversă, dirijată spre centrul sinelui, punctum saliens de unde izvorăsc apele autenticului („reînviu/ din fibrele toate/ din ochi și din nas din gură și din urecheˮ)și îi concretizează poetului metamorfoza în făptură emoțională, aer, vibrație: „n-am frați n-am surori/ sunt doar cu ale mele/ cum cel printre spini trecător /transparent, cu soarele prins de talpă/ cum cel care știe ceva/ neștitutorˮ.

Finalul baladei decupează silueta artistului pe muchea dintre ficțional și prozaic, cu privirea ațintită asupra cerului care-i transcende emisferele mundane într-un albastru-Chagall: „deasupra de singurătate /(…)acolo, deasupra, în grija lui dumnezeu/(…) se-aude de la spital, cineva cântă/ de pare totul privit de deasupra/ o nuntăˮ. Este rândul poetului preschimbat în freamăt (undă) să se desprindă, să floteze („de-acum încolo va fi bine/ mai contează oare/ sunt aripi în umerii mei/ priviți-le, sunt zburătoare/ traversez camera traversez cerulˮ), să se împărtășească din omniștiința uraniană („chiar de la rădăcină voi înțelege/ o să înțeleg trecătoriul/ ca pe o lege/ cum să nu înțeleg până-n stomac/ până în mână până în venăˮ ), să se bucure de libertatea ființei („consemnez în paginile moi/ ca să pot trece spre altă zi/ spre altceva vălurind/ ca spre altare cumva minerale/ spre străstrăbunicul meu de argintˮ), să descopere acel spațiu (hieratic?) în care, pentru prima dată, „n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericitˮ.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *