Întoarcerea „regelui decăzutˮ

Linii de argumentație de eleganța coloanelor de templu, zări culturale albastre ne întâmpină printre paginile ultimei apariții a seriei de autor Andrei Cornea a editurii „Humanitasˮ(„Excepția. O încercare de antropologie filosoficăˮ, 2021).O carte care ne cheamă acasă, în copilăria noastră clasică, un text traversat de nostalgia umanității omului, micșorat astăzi la dimensiunea unui „punct statisticˮ flotant, printre „umbreˮ platonice mass-media, în deriva axiologică a unei lumi agitate de hula stării de excepție.

  „Ce mai înseamnă normalitatea, Ordinea și omulˮ, se întreabă autorul ? Discreta geometrie a eseului se agregă printr-o dublă operație. Pentru început, ideea se desface din „materiaˮ problemei – rușinii – și își croiește drum către „neverosimila ființă a Libertățiiˮ și universaliile eticii. La capătul său, cititorul reîntâlnește străvechiul „Pantón, métron anthróposˮ al lui Protagoras, validat sub forma omului-excepție, pe al cărui cer, reciclat, strălucește un Principiu antropic. De la marginea dualismului etic, demonstrația se întoarce, într-un fir filosofic spiralat-paideic, similar celui care „dezlegaˮ, deunăzi, din peștera platonică, către aplicații practice actuale.

 Omul ar putea fi înțeles ca o excepție minoritară a unor excepții : biologică, mai întâi, și axiologică(„unica specie capabilă de Libertateˮ).În dezvoltarea direcției „Miracoluluiˮ(2014), eseistul este de părere că trebuie să protejăm și să fortificăm „regatul pierdut, dar nu uitatˮ al Libertății. Caracterul uman excepțional se construiește pe un dualism  moral și epistemic justificate, la rându-le, pe tipicul nostru conservator/inovator și pe spiritul pragmatic(în cazul primului),pe conștiință și pe capacitatea de cunoaștere(cel de al doilea).Omul etic al zilelor noastre pare „condamnatˮ să bricoleze, fără oprire, între extrema „eticii de tip convenționalistˮ, în respectul regulilor-corectitudine, și „etica autenticăˮ, bazată pe reguli-rectitudine. Legitimat de o așa-numită „dreptate de dreaptaˮ, „convenționalismulˮ măsoară comportamentul cu rigla majorității sociale, a imperativului categoric, îl conservă așa cum apare el hic et nunc, și îl transformă în normă pentru a sancționa excepția ca pe o minoritate periculoasă coeziunii de grup. Dimpotrivă, „autenticismulˮ apreciază omul în reflexia valorilor cardinale, a ceea ce ar trebui el să fie. „Dreptatea dreaptăˮ ne scoate la lumină, în cazul acesta, distanța care ne separă de zenitul axiologic, ne revelează „golul interiorˮ, starea de excepție față de idealul în care ne complacem. Prescripțiile sale nu mai pot îmbrăca haina poruncii, ci pe cele ale „deziderativelor universalizabileˮ, adecvate printr-o „opțiune secundarăˮ. Regula, personalizată, minoritară acum, nu mai poate impune abaterea(majoritară),ci „este emulatăˮ de ea. Egal paradoxală libertății, regula-rectitudine își câștigă importanța „tocmai pentru că este aproape inaccesibilăˮ, asamblează infinitul năzuințelor și traseul șlefuirii ființei per se

 Vulnerabilitatea fizică umană se vede contrabalansată de forța cogniției, care îi sintetizează acestuia Necunoscutul în Ordine, și îi poate conferi măreție pascaliană, un titlu nobiliar. În subtextul teoriilor moderne ale fizicii sau matematicii pe care le lecturează ca pe tot atâtea versiuni sublimate ale unui statornic Principiu antropic, autorul recunoaște proiecțiile și aspirațiile omului generic, întipărit vitruvian în centrul Kosmosului, de unde se insinuează acordurile „muzicii sferelorˮ și pornește Ordinea simfonică a lumii. Din desenul acesta, eseistul desprinde felul cel mai important al excepționalismului : și anume excepția pe care am putea-o întruchipa, fiecare dintre noi, în parte. Modele ne-ar putea fi „oamenii singulariˮ, utopiștii, savanții, fericiții, care, în pofida  persecuțiilor sau a distorsiunilor, au lăsat în urmă opere transformate  în regulă, isprăvi care au făcut de rușine mediocritatea. Mai presus de rușinea individuală sau de cea colectivă, domnul Cornea situează, socratic, rușinea absolută, a umanului față de el însuși, eroarea necunoașterii și a necultivării sinelui. Recunoașterea și asumarea excepției care suntem ne-ar putea rechema, așadar, din „exilulˮ multicolor prin care rătăcim, „regi decăzuțiˮ de o vară, și ne-ar putea readuce rangul. Este mesajul acestei cărți minunate, care, întorcându-ne în istorie, reușește să ne reamintească speranța din lumea care curge. 

 

   

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *