Influența tracomană a lui Iosif Constantin Drăgan asupra aniversărilor jubiliare comuniste

Numeroase aniversări jubiliare organizate de regimul comunist din România au fost dedicate unor evenimente istorice desfășurate în Antichitatea daco-romană. Majoritatea lor covârșitoare aveau legătură cu istoria dacilor, pe când cele legate de influența romanilor erau cu mult mai mai puține, limitându-se la aniversarea întemeierii de către aceștia a unor orașe ale Daciei cucerite. Două dintre aniversările dedicate evenimentelor istoriei antice este posibil să fi fost influențate de către ideile tracomane ale afaceristului Iosif Constantin Drăgan.

Drăgan a fost un magnat tracoman, fost membru al Mișcării Legionare, care după instaurarea comunismului a emigrat în Italia, unde a făcut o avere considerabilă. Ulterior, în contextul adoptării de către regimul comunist din România a unui discurs istoric naționalist, Drăgan a devenit un apropiat al lui Nicolae Ceaușescu. În 1970, cei doi s-au cunoscut și au găsit puncte de vedere comune referitoare la elogierea dacilor, devenind cu timpul prieteni apropiați. Afaceristul a primit chiar cetățenia RSR în 1972. Conform lui Dumitru Popescu, dictatorul își formase o impresie pozitivă despre Drăgan, având încredere că acesta dădea dovadă de „seriozitate și competență”[1].

Napoca „străbunilor noștri traci”

În acest context, Drăgan i-a adresat o scrisoare lui Ceaușescu, pe 15 mai 1972, în care considera că, în contextul aniversării de peste doi ani a atestării municipiului Cluj, denumirea orașului ar fi nepotrivită pentru oraș deoarece „ne aduce aminte doar de întunecata perioadă medievală”. În continuare, el considera că merita să îi fie evidențiată orașului vechimea de mii de ani, afirmând: „Redându-i numele său original de Napoca, al străbunilor noștri traci, s-ar așterne, dintr-o dată, în fața oricui 2000 de ani de istorie și continuitate și 1850 de ani de municipiu, prin hotărârea împăratului Hadrian. Sărbătorirea acestui eveniment, prevăzut pentru anul 1974 ar fi un minunat prilej pentru această revenire la denumirea originală”[2].

Însă, Dumitru Popescu, la acel moment președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste, printr-un comunicat trimis lui Ceaușescu în anul următor, pe 22 iunie 1973, lămurea faptul că ideea redenumirii orașului Cluj făcută de către Drăgan nu era una originală: „Propunerea făcută de C. Drăgan de a se reda Clujului denumirea sa antică <<Napoca>>, este o veche idee a istoricilor și oamenilor de știință clujeni în frunte cu Constantin Daicoviciu. Conducerile Institutului de istorie al Academiei și a Universității <<Babeș-Bolyai>> din Cluj (Acad. Ștefan Pascu) și a Institutului de istorie <<N. Iorga>> din București (prof. univ. Ștefan Ștefănescu) consideră potrivit să i se dea Clujului străvechiul său nume”[3].

Cu două luni înainte, în aprilie 1973, istoricii clujeni Ștefan Pascu și Constantin Daicoviciu, adresaseră Comitetului Central un memoriu cu privire la aniversarea Clujului. Ei vorbeau despre importanța orașului în istoria României, și despre vechimea sa, cerând totodată  publicarea unei monografii științifice în două volume de către membrii facultății de istorie a Universității Babeș-Bolyai și de cercetătorii Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj, a unui album științific-artistic care să trateze trecutul și prezentul Clujului, și organizarea unei sesiuni științifice în care să se țină comunicări legate de trecutul și prezentul municipiului. Cei doi istorici mai afirmau că data ridicării localității Napoca la rang de municipiu prin declararea sa ca reședință a procurorului prezidial, în 124 d.Hr., cu ocazia vizitei împăratului Hadrian reprezenta un eveniment semnificativ pentru oraș. Ei considerau că aniversarea este un prilej de a alătura denumirii orașului Cluj și pe cea antică: „Cu ocazia sărbătoririi celor 1850 de ani de existență […] orașului nostru i s-ar putea reda și vechiul nume, chemându-se Napoca-Cluj, așa cum a fost onorat și municipiul Turnu Severin cu vechiul nume Drobeta, cu un prilej similar”[4].

Un an mai târziu, în timpul ședinței Comitetului Executiv din 15 octombrie 1974, care a hotărât schimbarea denumirii Clujului, Ceaușescu s-a referit la originea antică a numelui,: „După datele pe care le-am primit eu reiese că Napoca este o denumire dacă. După datele date de istorici mi s-a spus că este o denumire dacă, iar romanii au păstrat-o. Deci, propunem o denumire dacă și una romană”. Dintre cei 30 de participanți, a fost contrazis de membrii CEx – Leonte Răutu, Manea Mănescu, și soția sa, Elena Ceaușescu. Însă, a continuat spunând: „În timpul dacilor – așa cum se spune în documentarul [pe] care îl am eu – așezarea Napoca își păstrează același nume și în timpul stăpânirii romane și în anul 124[,] Napoca este declarat municipiu de către împăratul Hadrian, și alături de această localitate a fost un sat populat de romani care i-au dat numele latin Clusum”[5].

Având în vedere afirmația lui Ceaușescu, conform căreia informațiile sale i-au fost prezentate de istorici, am putea considera că dictatorul a fost de acord cu schimbarea numelui la sugestia din 1973 a lui Pascu și Daicoviciu. În același timp, putem ridica drept contraargument faptul că scrisoarea lui Drăgan a venit cu un an înainte ca istoricii să propună schimbarea denumirii orașului. Însă, și acest contraargument poate fi contestat, luând în considerare comunicatul lui Dumitru Popescu, cel care afirma că inițiativa aparținea istoricilor Pascu și Ștefănescu.

Părerile istoricilor clujeni legate de ideea redenumirii orașului Cluj sunt împărțite. Pe de o parte, Aurel Rustoiu consideră că inițiativa i-a aparținut lui Drăgan. Pe de altă parte, Tudor Sălăgean consideră că ideea a aparținut propagandiștilor din anturajul lui Ceaușescu. O altă părere îi aparține lui Raul Rognean, care crede că inițiativa a fost a unei echipe de cadre universitare[6]. O opinie distinctă de cea a clujenilor o are istoricul Lucian Boia, care afirmă că redenumirea orașului a avut și o dimensiune etnică, întrucât s-ar fi făcut „pentru a se tempera denumirea <<ungurească>> printr-un vechi nume autohton: dac, roman, sau ce-o fi”[7].

Este greu de stabilit cu exactitate cui i-a aparținut ideea schimbării numelui orașului. Însă, atât timp cât nu există documente de arhivă care să ateste cert faptul că decizia schimbării numelui orașului a fost luată la recomandarea lui Drăgan, nu putem susține acest punct de vedere, rămânând la stadiul speculativ. În plus, acesta propunea ca orașul să fie redenumit Napoca, ceea ce nu s-a întâmplat. Din propunerea făcută de istorici în aprilie 1973 de a schimba denumirea orașului în „Napoca-Cluj”, reiese că nu se dorea ștergerea identității ulterioare a orașului antic, ce a dăinuit prin denumirea căpătată în Evul Mediu, de Cluj, fapt cerut de către Drăgan. Astfel, stabilirea originii ideii schimbării denumirii orașului rămâne interpretabilă.

„Noi, tracii” și aniversarea împlinirii a 2050 de ani de la crearea statului lui Burebista

În același repertoriu al aniversărilor dedicate evenimentelor din istoria antică a României se înscrie și cea din 1980 dedicată împlinirii a 2050 de ani de la crearea statului dac al lui Burebista. Luarea deciziei este rodul politicii daciste a regimului, posibil influențată de vizita lui Ceaușescu în Iran din 1971, cu ocazia împlinirii a 2500 de ani de la crearea Imperiului Persan. Din acel an până în 1980, Ceaușescu s-a văzut cu Drăgan de șase ori, prima dată pe 21 iulie 1971, iar ultima pe 9 iunie 1980, perioadă în care, putem presupune că ideile sale au avut un impact major asupra discursului istoric dacist al regimului. De asemenea, cu ocazia ultimei întâlniri cu Ceaușescu, Drăgan a vorbit la sesiunea științifică dedicată aniversării statului dac al lui Burebista[8].

Istoricul Cristian Vasile consideră că influența lui Drăgan s-a văzut prin organizarea celui de-al II-lea Congres Internațional de Tracologie la București, în toamna lui 1976, sub patronajul lui Ceaușescu, cu un an înainte ca Drăgan să fi organizat, în 1977, primul simpozion internațional de tracologie[9]. Ca o coincidență, în luna octombrie a aceluiași an s-a hotărât ca în 1980 să se organizeze celebrarea statului dac.

În România, tracologia a apărut ca preocupare istoriografică sancționată de stat în 1978. Interesul regimului comunist față de această disciplină s-a oficializat prin semnarea de către Ceaușescu, în iulie 1979, a unui decret prezidențial de înființare a Institutului de Tracologie, condus de Dumitru Berciu. Noul institut organiza două simpozioane naționale de tracologie anual. Primul simpozion de acest fel a avut loc pe 8 decembrie 1979, sub egida Academiei de Studii Sociale și Politice și a Ministerului Educației și Învățământului. Acest simpozion a deschis seria manifestărilor dedicate aniversării a 2050 de ani de la crearea statului dac. Institutul de Tracologie s-a ocupat de organizarea tuturor manifestărilor interne și externe dedicate aniversării. Berciu a scris chiar prefața ediției românești din 1980 a lucrării lui Iosif Constantin Drăgan. – „Noi, tracii”. Ca urmare a influenței sale, Drăgan poate fi considerat, prin relația de cauzalitate, autorul indirect al organizării aniversării statului dac.

Ideile tracomane ale lui Drăgan au influențat modul în care Ceaușescu vedea istoria antică a românilor. Dacă în cazul aniversării Clujului din 1974, influența sa rămâne sub semnul întrebării, în cazul celei din 1980 ea transpare prin debutul instituționalizat în 1978 al tracologiei în România. Astfel, Drăgan rămâne în istoria comunismului românesc drept un  personaj care a contribuit semnificativ, dacă nu chiar decisiv, la accentuarea importanței dacilor în discursul istoric ceaușist.

Sursa foto: acum.tv

[1] Dumitru Popescu – Cronos autodevorându-se… Memorii, vol. III: Artele în mecenatul etatist. Memorii, București, Editura Curtea Veche Publishing, 2006, p. 106.

[2] ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 207/1973, f. 65.

[3] Ibidem, f. 64.

[4] Ibidem.

[5] Nicolae Ceaușescu apud Zoltán Györke – Napoca: o istorie recentă a Clujului. Obsesia romanizării sub două regimuri politice 1974-2014, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2017, p. 266.

[6] Ibidem, p. 23.

[7] Lucian Boia – De ce este România altfel?, București, Editura Humanitas, 2012, p. 72.

[8] Nicolae Baltă – „Din cariera unui colaboraționist: Iosif Constantin Drăgan” în  Revista 22, an II, nr. 1, 11 ianuarie 1991, p. 14.

[9] Cristian Vasile – „Protocronism, dacomanie și literatură cu tematică geto-dacică în România anilor 1980” în Studii și material de istorie contemporană, nr. 1/2015, p. 55.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *