În spațiul alb-negru al vieții literare

La fel cu pagina tipărită, viața literară e în alb și negru.[1] Când intri, la douăzeci și ceva de ani, în lumea scriitorilor, o crezi, leibnizian, „cea mai bună dintre lumile posibile”, die beste aller möglichen Welten. Aici oamenii suferă pentru cuvinte, chiar pentru un singur cuvânt, pentru o virgulă în plus, pentru un punct în minus, aici se scriu marile cărţi, aici se construiește viitoarea bibliotecă, aici te regăseşti, după ce rătăciseşi în lumea unor valori care-ţi erau străine. Scriitorii sunt cu toții „altfel”, oameni deosebiți, aşadar „la fel” ca tine. Începi să-i cunoşti pe monştrii sacri ai noului univers, repeţi, de fiecare dată, „eu vă cunosc, din scris…” şi eşti fericit dacă vreunul dintre ei îţi reţine numele sau îţi acordă, numai şi numai ţie, un zâmbet. Dacă, pentru o clipă măcar, ai fost și tu primit în mintea lui. Iar când la următoarea întâlnire nu te-a uitat, ești într-al nouălea cer. Începi să te simţi acasă, într-o familie spirituală din care ţi se pare că a fost scris să faci parte. Începi să te simţi un ales. Începi să-ţi faci prieteni literari şi, optimist, să cunoşti mai de aproape „cea mai bună dintre lumile posibile”. Ceea ce duce, inevitabil, pe drumul cel mai scurt, de la Leibniz la Voltaire.

Asemenea lui Candide, tânărul şi încrezătorul scriitor care călătoreşte în universul literelor nu întârzie să primească diferite „corecţii” legate de lumea cea mai bună. Şi chiar dacă nu e snopit în bătaie, ca eroul din povestea filozofică, loviturile primite sunt la fel de greu de îndurat. Văzuţi de aproape, idolii săi se dovedesc… oameni. Nimic din ce e rău nu le e străin. În mod ciudat, calităţile lor, care trebuie că există totuşi, din moment ce se văd atât de limpede în cărţile pe care le-au scris, nu sunt tocmai la vedere, unii vorbesc mai rău decât scriu, alţii sunt mai puţin seducători decât romanele lor, unii sunt meschini, alții fac paradă de generozitate, iar câțiva se dovedesc de-a dreptul înspăimântători. Lumea literară începe să pară, aşadar, cea mai rea dintre lumile posibile sau, oricum, un teritoriu al dezamăgirilor și al dezamăgiților. Nici cărţile parcă nu mai sunt atât de frumoase, când bărbatul sau femeia care le-a scris nu mai este zeul ascuns vederii sau zâna bună și frumoasă, ori măcar un fel de actori/actrițe de cinema care se văd în fotografie din unghiul cel mai avantajos. Și nici să citeşti nu mai are atâta farmec, când trebuie să scrii la repezeală o recenzie pentru câte o revistă sau alta, despre ce-ai citit, şi nici să scrii nu mai e un act iniţiatic, când nu poţi deveni celebru şi bogat de la prima pagină publicată. Ajuns în acest moment, Candide renunţă în genere la viaţa literară sau, trecând din povestea lui Voltaire în cea a lui Diderot, se dovedeşte, la maturitate, un fatalist, ca Jacques, un cinic sau, în cel mai bun caz, un blazat.

Nu sunt sigură dacă, în linii mari, aşa s-au petrecut lucrurile şi cu mine sau dacă fac reconstituirea mai degrabă din ceea ce văd că se întâmplă cu cei are au astăzi în jur de douăzeci și cinci de ani. Cert este că nu am abandonat viața literară, care îmi oferă neobosit motive pentru optimism şi pesimism (cu varianta mizantropie).

PS Mică observație vestimentară. Cu timpul, a trebuit să observ că la aproape toate întâlnirile cu publicul mă îmbrac în alb și negru.

 

[1] Am reluat aici, cu titlu independent și destule ajustări, un fragment dintr-un text apărut de mult în România literară.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *