21/26 Aprilie 1961: 60 de ani de la „Puciul Generalilor” – Finalul unui vis iluzoriu: „Algeria Franceză” (partea a II-a)

Pentru moment Franța continuă să asigure ordinea publică, să-și îndeplinească rolul său progresist, să sprijine Algeria în a deveni structural algeriană. Mai apoi, dacă nu va fi în zadar, inima și rațiunea Franței se vor concentra fără nicio îndoială către asistență și amiciție.”

Charles de Gaulle, 11 aprilie 1961   

 

Partea a doua a studiului consacrat “Puciului generalilor” (21/26 aprilie 1961), eveniment de care astăzi ne despart 60 de ani, își propune să urmărească inițierea, desfășurarea și urmările acestui act politic și militar singular dacă ne raportăm la societatea franceză și tradițiile sale republicane. În același timp, mai act mai degrabă previzibil dacă ne raportăm la întreaga derulare a acestei “extraordinare povești de lacrimi și sânge” (relația între Franța și Algeria), așa cum a denumit-o istoricul Benjamin Stora. 

Președintele Charles de Gaulle a înțeles, după cum am menționat încă din prima parte a studiului (………..) ireversibilitatea cursului istoriei. La baza acestei decizii politice atât de încărcate de greutate (secesiunea Algeriei) au stat considerente de ordin intern și mai ales extern. Amintesc aici fenomenul mondial al decolonizării încurajat de noile puteri ale unei lumi postbelice (SUA și URSS) diferite de perioada interbelică, declanșarea acțiunilor militare de către algerienii musulmani organizați în „Frontul de Eliberare Națională”, necesitatea măririi continue din punct de vedere numeric și logistic a contingentelor militare franceze detașate în Algeria etc „Problema algeriană” și crearea “Comitetului de Salvare Publică” la Alger (1858, urmare nominalizării de către președintele René Coty a lui Pierre Pfimlin în calitate de prim ministru desemnat) a dus la surparea politică a regimului Republicii a-IV-a respectiv la revenirea la putere a generalului de Gaulle, speranță unică de stabilizare politică și instituțională a unui stat traumatizat de eșecuri militare (Indochina și Dien-Bien-Phu 1954, criza Suezului 1956) și aflat cumva într-o redefinire, într-un proces de reașezare în cadrul unei lumi postbelice, cum spuneam, diferite. 

În consecință, odată cu revenirea la putere întâi ca premier și ulterior ca șef al statului (1958/1959), Charles de Gaulle a dus o politică de distanțare dar și de echilibru între suporterii „Algeriei Franceze” respectiv cei ce au conștientizat că suveranitatea acestui teritoriu este inevitabilă și, în consecință, trebuie acceptată. Principala problemă a fost însă cea a „pieds-noirs” (populația “europeană” din Algeria), stabiliți în acest areal de câteva generații și care au perceput desistarea metropolei drept o trădare, o renunțare deliberată la un teritoriu eminamente francez. Astfel s-a născut drama exodului “pieds-noirs” (în Franța în special s-a refugiat cea mai mare parte a populației „europene” din Algeria, în special în anii 1960-1962) și mitul „Algeriei Franceze” trădate. Acest din urmă fenomen a fost amplificat de acțiunile unor ofițeri și soldați francezi din Algeria (după cum vom vedea imediat) ca și de faptul că, repet, revenirea lui de Gaulle la putere s-a datorat crizei algeriene din 1958. Răspunderea politică a “omului de Stat” implică însă decizii ce sunt poate impopulare dar se proiectează în viitor și, cred, își probează justețea. Aproape întotdeauna istoria are capacitatea de a recunoaște peste timp „omul de Stat” și logica hotărârilor sale, departe de calculul politic meschin, de avantajul efemer al unei decizii imediate lipsite însă de greutate și generatoare, cel mai adesea, de consecințe pe măsură. 

„Puciul generalilor” nu a fost primul pas al încercării de apărare a existenței „Algeriei Franceze” ci finalizarea unei acumulări de tensiuni ale acestei tabere față de actele și declarațiile politice ale președintelui Franței. Acesta din urmă a vorbit încă din 16 septembrie 1959 asupra “dreptului algerienilor la autodeterminare”; ulterior, la 4 noiembrie 1960 asupra faptului că „Republica algeriană se va naște într-o zi.” Amintesc totodată semnificația „săptămânii baricadelor” din Alger (24 ianuarie/1 februarie 1960, blocarea cartierelor „europene” de către o populație ostilă politicii gaulliste și autodeterminării Algeriei) precum și a cuvintelor șefului statului din 29 ianuarie 1960 în care s-a făcut simțit recursul la istoria recentă, la legitimitatea sa născută din tragicele zile ale anului 1940 (“Apelul” din 18 iunie 1940): „Mă adresez Franței. Ei bine, scumpa și vechea mea țară, iată-ne împreună încă o dată, în fața unei noi încercări.”  

Deciziile președintelui au provocat iritarea mediilor civile și militare franceze din Algeria. Înlocuirea generalilor Maurice Challe (30 martie 1960) și Raoul Salan (5 februarie 1959), schimbarea lui Paul Delouvrier cu Jean Morin (în calitate de delegat al Guvernului în Algeria, la 23 noiembrie 1960), referendumul convocat de șeful statului în 8 ianuarie 1961 în care un procent de 75% din francezi s-au pronunțat asupra acceptării autodeterminării Algeriei (legitimitatea unei decizii în acest sens având de acum o cu totul altă încărcătură) precum și semnificația cuvintelor lui Charles de Gaulle din conferința de presă din 11 aprilie 1961 (o parte dintre acestea se regăsesc în motto-ul articolului iar alte afirmații sunt de asemenea destul de limpezi: “Acest stat va fi ceea ce algerienii doresc a fi….și, încă o dată, Franța nu se va opune”), toate acestea (și desigur multe altele) au determinat trecerea la acțiune a celor ce au considerat întotdeauna că existența „Algeriei Franceze” este o chestiune intangibilă. Omul politic Jacques Soustelle (ministru în mai multe rânduri, guvernator general al Algeriei; a demisionat în februarie 1960 din Executiv datorită dezavuării politicii algeriene a lui de Gaulle; îl vom regăsi în 1973 în calitate de reprezentant al Franței la Consiliul Europei respectiv membru al Academiei Franceze din 1983) a creat “Comitetul de la Vincennes” (gruparea civililor și militarilor susținători ai „Algeriei Franceze”) iar la 11 februarie 1960 a luat ființă OAS („Organizația Armata Secretă”, condusă de militarul Raoul Salan respectiv de reprezentanții aripii politice Jean-Jacques Susini și Pierre Lagaillarde) ce, foarte rapid, a adoptat calea teroristă (atentate cel mai adesea) pentru a încerca eliminarea adversarilor politici și, mai târziu, a lui Charles de Gaulle însuși. Protagoniștii „Puciului generalilor” au fost  militarii de prim rang Maurice Challe, Raoul Salan, André Zeller și Edmond Jouhaud. S-au alăturat conspiratori recrutați din rândurile corpului ofițerilor din Algeria, reprezentantul din metropolă fiind generalul Jacques Faure. Planul loviturii așa cum apare descris în studiul http://archives.ecpad.fr/wp-content/uploads/2011/03/putsch_g%C3%A9n%C3%A9raux.pdf, accesat la 13 septembrie 2021) urma să fie executat de formațiunile de parașutiști cantonate la Zeralda, lângă Alger: „Cucerirea Algerului în 19 pași…..În mai puțin de o oră centrele de comandă ale capitalei trebuie neutralizate. Delegația generală, Statul major Inter-arme, corpurile de armată din Alger, radiodifuziunea și televiziunea, centrele de transmisiuni, Palatul de Vară, aerodromurile, comisariatul central, domiciliile principalilor funcționari și șefi militari.” Acțiunea, precedată de întâlnirea de coordonare între generalul Maurice Challe și Hélie Denoix de Saint-Marc, comandantul Regimentului I de Parașutiști, soldată cu formarea “Consiliului Superior al Algeriei’ (conform https://www.lemonde.fr/afrique/article/2021/04/22/le-putsch-d-alger-a-marque-un-pas-tres-net-vers-la-presidentialisation-du-pouvoir-sous-la-ve-republique_6077705_3212.html, accesat la 13 septembrie 2021) a fost executată de Regimentul I de Parașutiști din Zeralda („beretele verzi”) în noaptea de 21/22 aprilie 1961. Principalele puncte din Alger au fost ocupate iar personalități precum Jean Morin (delegat general al Guvernului), Robert Buron (ministrul lucrărilor publice, aflat într-o delegație la Alger) și Fernand Gambiez (comandant general al trupelor franceze din Algeria) au fost plasați în stare de arest. (conform https://www.geo.fr/histoire/algerie-le-putsch-des-generaux-du-21-avril-1961-un-coup-detat-militaire-manque-contre-la-politique-de-de-gaulle-204496

Dimineața zilei de 22 aprilie 1961 a adus cu sine anunțul public (la radio Alger) al puciului prin vocea și apelul generalului Maurice Challe: „Armata și-a asigurat controlul teritoriului saharo-algerian. Operațiunea s-a derulat conform planului prevăzut. Sunt la Alger împreună cu generalii Zeler și Jouhaud și în legătură cu generalul Salan pentru a ne respecta jurământul: Menținerea Algeriei.” (conform https://information.tv5monde.com/afrique/en-algerie-il-y-soixante-ans-le-coup-d-etat-de-quatre-generaux-de-l-armee-francaise-405322, accesat la 13 septembrie 2021) Alocuțiunea generalului Maurice Challe este mai extinsă și din lecturarea acesteia se desprinde dezacordul profund al unei părți a militarilor cu putere de decizie din Algeria față de politica algeriană a președintelui de Gaulle: „O guvernare a abandonului a propagat în mod succesiv Algeria Franceză, Algeria în cadrul Franței, Algeria algeriană, Algeria independentă asociată Franței. Astăzi se pregătește să predea definitiv Algeria organizației rebele….Știind aceasta, doriți să vă renegați promisiunile, să abandonați răzbunării rebelilor frații noștri musulmani și europeni, cadrele militare, auxiliarii musulmani ?….Armata este înainte de toate în serviciul Franței și garant al teritoriului național.”  

În seara zilei de 21 aprilie 1961, președintele de Gaulle alături de o serie de miniștri au participat la spectacolul „Britannicus” (creație a lui Racine), pus în scenă la „Comedia Franceză”. La orele 02.00 noaptea, primul ministru Michel Debré a fost cel care l-a anunțat telefonic pe președinte, avertizat fiind de serviciile secrete asupra faptului că „la Alger este în derulare o operațiune de subminare”, de perturbare a ordinii constituționale. (conform https://www.lhistoire.fr/avril-1961-le-putsch-qui-fait-pschitt, accesat la 13 septembrie 2021) În ediția din dimineața zilei de 22 aprilie 1961, Agenția France Presse va face cunoscut și un comunicat al Ministerului Informațiilor (conform https://www.lepoint.fr/societe/il-y-a-60-ans-un-putsch-de-generaux-pour-l-algerie-francaise-19-04-2021-2422828_23.php, accesat la 13 septembrie 2021) conform căruia “indisciplina anumitor comandanți și trupe au condus la Alger la situația în care puterile civile și militare sunt în imposibilitatea de a-și exersa funcțiile de comandă. Situația în restul Algeriei este una calmă. Guvernul a luat în această noapte măsurile necesare ce vor fi publicate și aduse la cunoștință în cursul zilei.” Privind retrospectiv, deși aparent lacunar, cred că acest comunicat a fost definitoriu în privința derulării crizei din aprilie 1961. Puciștii au câștigat pe moment controlul Algerului (aspect indiscutabil și datorat profesionalismului „beretelor verzi”) dar nu s-a înregistrat o adeziune completă a armatei franceze din Algeria față de acest act. Consiliul de Miniștri de la Paris a proclamat „starea de urgență”, forțele navale franceze cantonate în baza de la Mers el Kébir au rămas fidele puterii centrale și, aspect extrem de important, aceeași delimitare de mișcarea insurecțională s-a înregistrat și în rândul comandanților militari din Oran (generalul de Pouilly) și Constantine (generalul Gouraud), două regiuni algeriene litorale extinse. 

În seara zilei de 23 aprilie 1961, la orele 20.00, îmbrăcat în uniformă militară, președintele Charles de Gaulle a rostit unul din discursurile sale de referință în care a condamnat “o putere insurecțională ce a luat puterea în Algeria printr-un pronunciamento militar.” „Uzurpatorii au profitat de emoția cadrelor unor anumite unități specializate, de adeziunea înflăcărată a unei părți a populației de origine europeană tulburată de mituri și temeri, de neputința responsabililor învinși de conjurația militară. Această putere are o aparență: O grupare de generali în retragere. Are însă o realitate: Un grup de ofițeri partizani, ambițioși și fanatici. Acest grup posedă cunoștințe limitate și improvizate. Însă aceștia nu văd și nu înțeleg națiunea și lumea decât deformate de propriul delir. Demersul lor conduce direct la un dezastru național…Interzic oricărui francez și înainte de toate oricărui soldat să execute vreun ordin al acestora cu atât mai mult cu cât lovitura de forță vine din partea unor oameni a căror datorie, onoare, rațiune de existență sunt legate de respectarea ordinelor….Viitorul uzurpatorilor nu trebuie să fie altul decât cel indicat de rigoarea legilor…” Președintele, îndeplinind toți pașii procedurali, și-a arogat depline puteri conform articolului 16 al Constituției . („avizul oficial al Consiliului Constituțional, al primului ministru, al președinților Senatului și Adunării Deputaților”) De asemenea, aspect încărcat de simbolistică, a transmis public atât dramatismul momentului („mă afirm, astăzi și mâine, din legitimitatea republicană franceză pe care națiunea mi-a conferit-o, pe care o voi menține orice s-ar întâmpla, până la sfârșitul mandatului sau până îmi vor lipsi fie forțele fie viața…”) cât și legătura directă cu națiunea, un crez constant și o trăsătură definitorie a ceea ce se numește gaullism: „Francezi, Franceze, ajutați-mă!” (conform https://perspective.usherbrooke.ca/bilan/servlet/BMDictionnaire?iddictionnaire=1766, accesat la 13 septembrie 2021) Apelul la istorie a avut încărcătura sa („imensul efort de redresare a Franței început din abisul zilei de 18 iunie 1940”) punctată și de evocarea Franței de mâine, revenind astfel la ceea ce am menționat la începutul studiului, măreția acțiunii „omului de Stat”: „Refacerea statului, a menținerii unității naționale, restabilirea rangului nostru în lume, continuarea proiectului nostru peste Mări către o necesară decolonizare…”) 

Atitudinea președintelui de Gaulle în gestionarea crizei (asupra căreia voi reveni, subliniez acum doar afirmația sa exactă: „Este o chestiune de trei zile”) a contrastat, mai mult sau mai puțin, cu cea a primului ministru Michel Debré. Om politic respectabil, acesta din urmă a fost probabil destabilizat momentan de amploarea unui asemenea act și a exprimat public temeri legate de un posibil desant asupra Parisului exercitat de unități rebele din Algeria: „Avioane sunt gata să lanseze sau să debarce parașutiști pe diverse aeroporturi pentru a pregăti preluarea puterii. Îndată ce veți auzi sirenele, mergeți pe jos sau în mașini pentru a convinge soldații înșelați asupra acestei greșeli uriașe”. Declarația primului ministru contrastează profund cu atitudinea președintelui de Gaulle și surprinde prin apelul la populația civilă și prin maniera de contracarare în acest mod a unei debarcări militare. În paralel președintele de Gaulle a trimis în Algeria o misiune militară compusă din generalul Jean Olié (șeful Statului major al armatei) și Louis Joxe (ministru „pentru probleme algeriene”) care a urmărit asigurarea loialității comandamentelor militare din Annaba și Oran, concomitent generalul Jacques Faure fiind arestat la Paris. Pe de altă parte, în fața miniștrilor și ulterior în prezența liderului senegalez Léopold Sédar-Senghor , președintele a fost necruțător rostind: „Ceea ce este grav în această speță este tocmai lipsa sa de seriozitate” Astfel puciștii au fost lipsiți de două lucruri esențiale: Adeziunea completă a unităților militare din Algeria respectiv posibilitatea de a influența cursul evenimentelor în Franța metropolitană. Sosirea la Alger (23 aprilie 1961) a generalului Raoul Salan a avut, aparent paradoxal, un efect contrar. Prestigiul alăturării acestuia la gruparea generalilor puciști a fost atenuat, dacă nu neutralizat, de prezența îndeaproape a lui Jean-Jacques Susini, generalul Challe dorind coordonarea insurecției în mod exclusiv în parametri militari. Seara zilei de 23 aprilie 1961 a adus cu sine o mare manifestație a populației “europene” din Alger (100 mii persoane) în favoarea actului insurecțional, punctată de declarațiile protagoniștilor (Maurice Challe: „Iată-i pe cei ce au venit lângă dumneavoastră pentru a lupta, a suferi și a muri dacă trebuie pentru ca Algeria să rămână un pământ francez”; Raoul Salan: „Ne regăsim aici, în această Piață în care împreună am jurat să menținem Algeria în cuprinsul Franței”) dar, în același timp și confirmarea faptului că puciul rămâne unul limitat la perimetrul Algerului. Lipsiți de ralierea celorlalte unități militare, generalii Challe și Zeller s-au predat iar Jouhaud și Salan au intrat în clandestinitate. Mai mulți ofițeri au fost destituiți sau trecuți în rezervă iar formațiuni militare participante la puci au fost desființate. Pierre-Albert Lambert (în studiul citat anterior http://archives.ecpad.fr/wp-content/uploads/2011/03/putsch_g%C3%A9n%C3%A9raux.pdf) a surprins, cu o notă de simpatie la nivel personal, părăsirea Algeriei de către Regimentul I de Parașutiști: „Pe 27 aprilie 1961, 1200 de berete verzi, înghesuiți în camioane, 1200 de oameni cuprinși de mânie și tristețe, cântă, traversând Zeralda pentru ultima dată, refrenul fredonat de întreg Parisul!…Nu! Ei nu regretă nimic. Și dacă ar fi să dea timpul înapoi, ar reîncepe aceeași cale.” 

„Puciul generalilor” a fost fără îndoială ultima încercare de a stopa pierderea „Algeriei Franceze”. Eșecul său se datorează de fapt imensei personalități și legitimități istorice și politice a lui Charles de Gaulle precum și, cu siguranță, diferenței de filiație sau apartenență la „Algeria Franceză” din perspectiva francezului „pied-noir” respectiv a francezului din metropolă. O concluzie interesantă este cea formulată de Guy Pervillé (în https://fresques.ina.fr/independances/fiche-media/Indepe00224/le-putsch-des-generaux-les-debuts.html, accesat la 13 septembrie 2021): „Puciul nu a avut nicio șansă de reușită dată fiind personalitatea puternică a generalului de Gaulle și susținerea masivă a opiniei metropolitane. În plus nu a avut o perspectivă politică clară.” Mai plastic spus dar nu mai puțin relevant „puciul a reușit pentru că a fost improvizat și a eșuat pentru că a fost improvizat.” (https://www.lemonde.fr/afrique/article/2021/04/22/le-putsch-d-alger-a-marque-un-pas-tres-net-vers-la-presidentialisation-du-pouvoir-sous-la-ve-republique_6077705_3212.html, accesat la 13 septembrie 2021) De altfel, în “Memoriile Speranței”, însuși generalul de Gaulle avea să mărturisească: „Nu îmi fac iluzii că această tentativă impetuoasă poate avea în Algeria șanse să fie inițial în avantaj și mă aștept ca aceasta să conducă la lansarea unei expediții în Paris ce, grație complicităților active din mijlocul unei pasivități generalizate, să copleșească puterea.” (conform https://www.charles-de-gaulle.org/blog/2020/05/01/lettre-dinformation-n8-de-gaulle-et-le-putsch-des-generaux-avril-1961/, accesat la 13 septembrie 2021)  Intervine la acest moment reflecția asupra răspunsului articulat (sau nu) al aparatului de stat față de o provocare de extremă gravitate. În ce măsură „omul de Stat” rămâne singur sau este urmat și sprijinit de un mecanism coerent? Președintele francez a remarcat acest din urmă aspect: „Bulversarea statului din cauza propriei sale inconstanțe, inconstanță politică generală a țării, tot ceea ce a contat în țară nu a  susținut statul.” Deși eșecul „puciului generalilor” a însemnat eliminarea oricărei piedici în privința finalizării „problemei algeriene”, totuși șeful statului, în cuvinte puține dar bine țintite, a remarcat că „L’État este à refaire”, subliniind proiectul de reconstrucție din temelii a autorității statale, idee la nivel de aspirație chiar și în lumea de astăzi. Această formulă (“L’État este à refaire”) înseamnă realism și proiect de țară, dincolo de victoria de etapă  din aprilie 1961. 

Pentru un just echilibru între taberele beligerante (dacă le pot numi astfel), închei acest articol prin reliefarea onoarei militare și stărilor de spirit a celor ce au crezut în „Algeria Franceză”, în faptul că victoria pe câmpul de luptă înseamnă și victorie politică în oglindă și nu numai. Una din pledoariile din procesul lui Raoul Salan, cea a generalului Henri de Pouilly, este elocventă și aici subliniez faptul că acesta din urmă, în timpul Puciului din 21/26 aprilie 1961, a fost loial ordinii constituționale și președintelui: „Domnule Președinte, am ales o direcție total diferită de cea a generalului Salan: Disciplina! Însă alegând disciplina, am ales în egală măsură povara unui rușinos abandon, împreună cu națiunea franceză și concetățenii mei. Pentru cei ce nu au putut suporta această rușine, se prea poate ca istoria să afirme că crima de care se fac vinovați a fost mai mică decât a noastră.” (Clervoy Patrick, « L’entrée en dissidence », Inflexions, 2015/2 (N° 29), pg.100 ; https://www.cairn.info/revue-inflexions-2015-2-page-97.htm, accesat la 13 septembrie 2021) De asemenea cuvintele generalului André Zeller (1966) sunt edificatoare în privința contrastului între sacrificiile din teren și victoria militară respectiv decizia politică, una ce nu a putut fi acceptată nici peste ani: „Asocierea între Franța și Algeria a fost posibilă în 1958….succesele noastre militare au făcut-o din ce în ce mai realizabilă…Aș fi putut eu, fără să-mi roșească obrazul în fața foștilor mei ofițeri, fără să mă acopăr de rușine în fața trupelor pe care le-am comandat în Algeria, să accept cu indiferență măsurile ce au determinat inutilitatea eforturilor și sacrificiilor?” (Clervoy Patrick, « L’entrée en dissidence », Inflexions, 2015/2 (N° 29), pg.100/101; https://www.cairn.info/revue-inflexions-2015-2-page-97.htm, accesat la 13 septembrie 2021) Același André Zeller, întrebat fiind asupra lui de Gaulle, a apelat la unul din aforismele lui La Bruyère: „Este mai bine să nu vorbim despre cei puternici. Există întotdeauna, când sunt în viață, tentația flatantă de a vorbi de bine despre ei sau pericolul de a-i vorbi de rău precum și lașitatea de a-i vorbi de rău după ce au murit.” 

„Puciul generalilor” din aprilie 1961 a precedeat acordurile de la Évian și proclamarea independenței Algeriei. Alocuțiunea președintelui francez din 18 martie 1962 având ca subiecte încetarea focului și semnarea acordurilor sus-menționate a reprezentat și ocazia de a rosti un omagiu „armatei noastre care, prin acțiunea sa curajoasă, cu prețul unor glorioase sacrificii și meritorii eforturi, și-a asigurat controlul terenului în fiecare regiune și la frontiere.” A fost probabil și un tribut al omului de Stat dar în același timp a militarului Charles de Gaulle oferit unei armate ce i-a fost loială în imensa sa majoritate. În alt registru, a atitudine asemănătoare se va regăsi și în ceea ce privește soarta puciștilor. Inițial condamnați cu severitate, generalii Challe, Zeller, Jouhaud și Salan vor fi grațiați după 5 ani (1966) și amnistiați în 1968. Acestor evenimente atât de tumultuoase le va supraviețui mitul “Algeriei Franceze” (denumită în istoriografie, printr-un inspirat joc de cuvinte nostalgérie) atât în mediul politic cât, îndeosebi, în cel cultural și memorialistic.  

 

          

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *