Varii plecări, dispariții…

După un congres caragialesc (cu trimiteri la capodopera geniului din Haimanale; vezi materialul trecut), atmosfera de parastas a fost confirmată nu mult după. Printr-o procedură firească într-o democrație, corbul care a scos ochii …corbului din același cuib, exoculatus est cum ar fi zis creatorii istorici ai senatului, adică dusă i-a fost privirea de vultur (asupra celorlalți). Minunat pentru analiști și media lansată în deja cutumiara isterie de parcă urma să piară, dacă nu lumea, cel puțin Țara. Din nou țâfnoasa interogație  „dar ce credeți că va spune X???” sau „ce credeți că va face în continuare Y???”, de parcă viitorul nației ar depinde de palavrele unuia sau ale altuia; dacă interogații nu ar fi amanții trăncănelii vide, ar răspunde onest „întrebați-l pe el…”; s-ar putea adăuga „și mai lăsați-mă în pace”. Lucrurile nu stau nicidecum așa: totul e prezentat ca o tragedie națională ducând la posibila sucombare a Țării, încât să nu ne mire dacă în curând, pe linia stupidului stil supozitiv  (ca un supozitor al minții…) mediatic să auzim că „Țara ar fi murit”, deși nu s-a aruncat de la etaj. Veșnicele supoziții (ar fi murit, ar fi furat, ar fi ucis, ar fi…) când ai sinucigașul, ai furtul, ai victima și criminalul, probează teama de adevăr și lipsa de caracter.

Problema e că, regretabil, totul pare să fie o reflexie a unei anumite plăceri aproape naționale pornind de la unul dintre aspectele în care nu ne probăm originea latină; adică implicarea în relaţia cu cei plecaţi definitiv (nu cu paşaport, ci cu certificat, nu verde); unul este cultul mortuar,  altceva circul făcut de ochii celor vii.

Reiterez: la romani deja vechea lege (a celor 12 table) interzicea bocitul şi orice manifestare sonoră la înmormântare sau incinerare; la noi, „urmașii Romei”, accentul este pus (inclusiv în abominabilele telejurnale) pe isteria lacrimogenă obligatorie; la ţară, babele, pe post de observatoare federale, urmăresc dacă se lăcrimează amarnic. Aceeaşi lege romană le interzicea cetăţenelor romane să-şi exhibe durerea  prin forme vizibile cum ar fi raderea sprâncenelor, despletirea părului, etc. La noi se pare că primează elementele de circ, inclusiv în plan pecuniar. Nu demult – spune anecdota națională – o săteancă  s-a dus la medicul de familie (probabil)  pentru o consultaţie; i s-au  prescris nişte pastile dar pacienta s-a plâns că n-are bani de aşa ceva pentru că i-a dat pentru parastas şi trasul clopotului; omul în halat alb i-a recomandat logic să meargă la cei doi să-i prescrie parastazol şi clopotiazol. 

Mergând ascendent, constatăm că exista un bun simţ (aproape legiferat) la romani în privinţa celor „mari”. Moartea unei persoane publice, a unui ales  era anunţată printr-un singur cuvânt: „VIXIT” (a trăit). 

Cu câțiva ani în urmă,  un eveniment confirma în Europa ceea ce romanii ştiau, iar europenii de azi se obstinează în a nu pricepe; un avion s-a prăbuşit provocând firesc moartea tuturor pasagerilor; erau însă conducătorii unei țări ceea ce schimba datele problemei. Adeverind însă învățătura senecană: „cât de felurite sunt înfăţişările prin care moartea îl ameninţă pe bietul muritor: marea, sabia, accidentele”. (înlocuim doar sabia cu arma cu lunetă). Prostia  politicianistă stă tocmai în faptul  că azi nu se înţelege un lucru elementar, tot de formulare senecană: „Moartea îi face pe toţi egali”; sau, cel puţin,  aşa ar trebui să fie.

 Prăbuşirea a fost comentată mai apoi în termeni de finister, cum ar spune unul din poeţii noştri, adică de sfârşit al lumii (lat. finis terrae). Părea că  ţara –  nu contează care – e sortită pieirii sau unei noi împărţiri pe care, oricum alţii ar hotărî-o. A reduce un popor, o ţară la clica diriguitoare, indiferent de orientarea ei, e un lucru de o gravitate imensă. Nu sunt adeptul vorbelor mari de tipul „Ţara este norodul, iar nu tagma conducătorilor” (jefuitorilor, în original), dar nici reversul nu anunţă nimic bun. Profitându-se de moment, s-a decretat doliu naţional şi în România, ceea ce a fost o stupiditate bine gândită însă, menită să ne atragă atenţia cât sunt de importanţi conducătorii pentru popoare, precum femeile pentru Don Giovanni. Și-apoi am sincere dubii că alții ar declara doliu pentru România într-o situaţie similară. Dar pentru a fi un circ sustenabil – mai nou totul trebuie să fie sustenabil –  nu e prea târziu pentru decretarea unui parastas național. 

S-a spus şi se spune despre noi, (probabil) pe bună dreptate, că nu avem conştiinţă democratică (poate nici nu o vom avea vreodată), despre ruşi că sunt robiţi ideii de conducător unic şi autoritar; iată că și alții, campioni ai democrației după unele opinii,  stau rău; un popor care-şi plânge efectiv în hohote politicienii decedaţi, nu are conştiinţă electorală, ci gregară. Aşa cum pentru politicieni poporul este instrumentul amorf prin care îşi realizează exhibarea ambiţiilor personale, tot astfel pentru electori politicienii trebuie să fie instrumente neutre prin care sunt reprezentaţi, până la un punct; cum orice instrument se defectează, şi politicienii trebuie schimbaţi şi nu reşapaţi. De neînlocuit sunt doar părinții. Bocetele și aranjamentele florale excesive dau impresia iminentului înec în lacrimi şi petale, de parcă nu există  opoziţie, deşi, vorba lui Cicero, „Leacul împotriva morţii nu se găseşte în grădini”. Chiar ignorând latina, politicienii recită subconştient versul lui Ennius „Toţi dorim să fim lăudaţi după moarte”. E suprema formă a ticăloşiei umane în viaţă, pe care o confirmă mai ales alaiurile funerare ale dispăruților cu funcții (cu tot). Altminteri, rămânem tot la romani: Post mortem nihil est (După moarte nu mai există nimic).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *