Note pentru un jurnal al despărţirii (98)

Şi oare de ce am ales toamna ca adăpost al viselor noastre? Şi oare de ce, dintre toate orele în mai putem spera la revedere, ceasul amurgului este cel ce ne îngăduie tihna privirii? Şi oare de ce, dintre toate glasurile ce ne mai pot atinge, doar vocea ce se iveşte din cer, din copaci şi din ziduri de case mai are puterea melancolică de a mai ajunge către noi?

Poate pentru că întreaga noastră dragoste, atâta cât ne–a fost dăruită de timp, a fost inseparabilă de luciul sepia al nostalgiei. Nu am fost, nici chiar atunci când deasupra noastră se arcuia un cer al seninului neatins de îndoiala morţii, exuberanţi şi histrionici. Am preferat, mereu, discreţia comuniunii în care am adunat, tenace şi tainic, un material delicat al visării.

Poate pentru că, moldoveni fiind, am simţit mereu în noi, palpitând, un suflu al dorului: imposibil de transcris în cuvinte, strecurat printre case şi grădini ca un fuior al iernii, alunecând printre oameni şi duhuri, mişcat de mâinile care se unesc, pentru a nu se mai despărţi niciodată,iscat de parfumul ce călătoreşte pe culoarele armonice ale amintirii, îndepărtat de vuietul lumii şi deschis spre largul de mare, ca o presimţire.

Poate pentru că am ştiut, mereu, că dragostea noastră nu va semăna cu iubirile trecătoare şi amnezice ale oamenilor orbiţi de biologia implacabilă : va fi dragostea noastră dureroasă şi prelungă ca o înaintare autumnală, va fi dragostea noastră o contopire de glasuri şi de chipuri, va fi dragostea noastră o creştere pe care moartea nu o va putea opri.

Poate pentru că noi nu am cunoscut explozia de sunete histrionice a râsului zgomotos,ci doar armonia stranie şi modestă a surâsului, a acelui surâs ce vine din adâncul unei iubiri sigure de sevele ei, hrănit de reunirea tandră şi înscris în tăcerile pe care le regăseşte, ca pe nişte cărări pierdute sub frunzele alungate de toamnă.

Şi iată că din toamna vieţilor noastre s-a ivit¸înlăcrimată şi purtată de durerea ce intră în corp, ca un sânge urcând prin venele memoriei noastre, această toamnă a doliului din care nu mai este dat să ieşim, niciodată :un octombrie mişcător în care se adună toate toamnele noastre, un octombrie noptatec în care privirile noastre adunate într-o unică privire contemplă zidurile cotropite de întuneric şi scufundate, lent, în tăcerea tombală, un octombrie de amurg ai cărui paşi de aer parfumat mi se pare că sunt paşii tăi, un octombrie agonizant în care fiinţele noastre se contopesc , un octombrie plăpând în care ne pregătim să ne pierdem, departe de tumultul omenesc.

Aceasta este toamna noastră: o toamnă nu a morţii ce întrerupe şi arde, ci a stingerii ce cheamă spre noi duhuri şi culori îmblânzite de nostalgie. Aceasta este toamna noastră: o toamnă nu a morţii ce alungă, implacabil şi orb, ci a comuniunii ce creşte din nopţile tulburate de vise, spre a da rod de lacrimi în zilele pustii. Aceasta este toamna noastră: o toamnă nu a morţii ce pustieşte, ci a dorului ce creşte, nostalgic, din peisajele în care alunecăm, ca într-o mare ce se scurge din cer.

Şi despre această toamnă ce întinde puntea către revedere scriem, stângace, în jurnalul aşternut de mâinile noastre. Fiinţă îngemănată, fiinţă indestructibilă, fiinţă înlăcrimată,ne abandonăm toamnei,surâzând:anotimpul dragostei de dincolo de moarte se naşte din visele noastre, ca dintr-un timp de reverie al genezei marine.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *