Note pentru un jurnal al despărţirii (96)

Există o birocraţie a suferinţei de care oamenii orbi se servesc ca de o proteză, spre a-şi ascunde infirmitatea absenţei iubirii. Există o birocraţie a suferinţei de care oamenii amnezici se sprijină, ca de o cârjă menită să acompanieze acest mers de automate spre nicăieri. Există o birocraţie a suferinţei în care oamenii interşanjabili se topesc, parcă spre a evita oglindirea propriului chip în lucirea dorului şi a durerii.

Şi poate că acest roman al dragostei noastre, ce creşte în vise şi în noapte, discret ca un murmur de şoapte, nu este decât refuzul de a ceda disciplinei sterpe despre care ştim că nu este decât un alt nume al uitării. Şi poate că acest roman al dragostei noastre, aşternut în fereastra unui calculator în a cărui reţea de sinapse mecanice se află sufletul îngemănat al fiinţelor noastre, nu este decât tăgăduirea încremenirii ce interzice privirii să mai regăsească desenul ascuns al cerului spre care tindem, nostalgici.

Împotriva acestei birocraţii a suferinţei şi a uitării am ales să scriem aceste pagini despovărate de stil şi de artificialitate, asemeni unei grădini ce intră, golită, în culoarul de toamnă târzie. Împotriva acestei birocraţii a suferinţei şi a ipocriziei am ales să scriem aceste pagini în care resimţim amintirea atingerilor fugare pe care ordinea biologiei noastre nu ne–o mai poate îngădui. Împotriva acestei birocraţii a suferinţei şi a indiferenţei am ales să scriem aceste pagini ce închipuie, mişcătoare, treptele pe care sufletele păşesc, spre a găsi calea ce duce dincolo de purgatoriu.

Întoarsă spre sine însăşi, hrănită din ea însăşi, luminată de un soare doar al ei este fiinţa îngemănată ce am devenit, în acest anotimp al doliului. Ne sunt aproape, de acum înainte, doar tăcerile în care adăpostim cuvintele ce au răsunat cândva. Ne sunt cunoscute, de acum înainte, doar surâsurile crescând din amintirea zâmbetului ce nu mai este decât traseu celest. Ne ispitesc, de acum înainte, doar cărările şi chipurile în care regăsim restul de jar al unei vieţi pustiite de moarte.

Ochii şi simţurile trezite la această existenţă improbabilă sunt cele care ne călăuzesc. Văzul nostru ne duce mai departe de ţărm , mereu mai departe, spre marginea lichidă despre care ştim că este oceanul în care sufletele coboară, spre a se adăposti, după peregrinările lor translucide. Şi nu mai este nevoie de clipele ce curg pe lângă noi : separaţi de ele prin zidul de lacrimi al amintirii, suntem purtaţi de adierea dorului spre un teritoriu al rememorării continue, ca o mişcare de diafragmă în visul ce creşte din vis, infinit şi etern . Ne confundăm cu materia din care reveria este alcătuită şi trecutul devine singurul prezent pe care ni-l mai dorim, acum.

Şi nu mai este nevoie de lacrimi şi nu mai este nevoie de arderea rănii ce nu se poate cauteriza, niciodată. Şi nu mai este nevoie de zile, căci nopţile ne sunt casă plăpândă. Şi nu mai este nevoie ca paşii noştri să mai ajungă în locurile de unde am venit, cândva: transportaţi de dragoste, suntem una cu cerul şi cu pământul, prinşi în mişcarea lor sincretică.

Şi nu mai este nevoie ca să închid ochii spre a mi te reaminti, de vreme ce chipul tău este cerul care se înalţă peste visele noastre. Şi nu mai este nevoie ca să mă despart de sunetele lumii spre a regăsi glasul tău, căci acest glas este foşnetul ce se adună în jurul nostru, ca un strat delicat de frunze tomnatece. Anotimpul doliului se deschide, spre a ne primi, îngăduitor. Ecouri, culori şi umbre se amestecă, în această grafie a nostalgiei. Iar fiinţa unită ce suntem se împacă cu trecerea, înaintând către stingere.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *