Note pentru un jurnal al despărţirii ( 94)

Scriind aceste note răzleţe şi visătoare,le privesc ca pe fragmentele rătăcite ale unei vieţi care a fost, ca pe semnele pe care mi le trimite un trecut ce îndepărtează de mine, cu fiecare zi, dar mă absoarbe, în acelaşi timp, cu energia unui vârtej căruia nu îi poţi rezista. Fiinţă scindată şi solitară,mă încredinţez acestor pagini în care se întrevede un chip parcurs de vinele translucide ale melancoliei.

Nu am crezut în jurnal ca într-o posibilitate de exprimare a propriei mele sensibilităţi şi poate de aceea notaţiile care se adună, dimineaţa după dimineată, zi după zi, nu au nimic în comun cu ordinea dialectică şi introspectivă a literaturii diaristice: ele sunt mai aproape de litania stranie şi parfumată a doliului ce nu se poate întrerupe, niciodată, decât de tentativa de a te examina în oglinda propriei tale auto-ficţiuni.

Scriind aceste note răzleţe şi visătoare, le privesc ca pe capătul de drum al unei vieţi care, deşi merge înainte, cu rigoarea maşinală a unui automat, a încetat să mai fie cu adevărat o viaţă din clipa despărţirii noastre. Este vineri acum, o altă vineri care se pregăteşte să se ridice, o dată cu dimineaţa ei aspră de iulie, este vineri şi ştiu că toate cuvintele care se adună în fereastra de calculator nu mai pot aduna, din urme de imagini şi din rătăciri de sunet, făptura ta călătoare.

Scriind aceste note răzleţe şi visătoare nu fac decât să măsor distanţa care mă separă de cei din jurul meu: tăcerea pe care le-o rezerv lor, devine monologul ce se întinde, şerpuitor şi elegiac, în jurnalul ce stă să se nască. Este monologul ce duce mai departe, în maniera sa bizară şi himerică, conversaţia în care eram uniţi, în viaţă fiind. Căci moartea ne-a aruncat pe două ţărmuri ce se pot rareori întâlni,unite fiind, în mişcarea lor, doar de jocul valurilor ce muşcă din nisip. Fluxul şi reflexul lor este amintirea unui timp în care peste noi se arcuia un alt soare. Cel pe care îl contemplu acum nu este decât umbra palidă a unui astru ce s-a stins, o dată cu tine.

Scriind aceste note răzleţe şi visătoare încerc să aproximez conturul unui drum pe care nu mi-am închipuit că îl voi urma. Orbit de dragoste şi de fericire, am crezut că durata calmă a zilei care ne-a fost dată nu va se va sfârşi, ci va aluneca, treptat şi odihnitor, în amurg, ca o stingere de tonuri pastelate. Dar moartea a sosit, intratabilă, mută şi precisă, iar din edificiul de reverie al anilor noştri nu a mai rămas decât şirul de paşi ce se şterg cu fiecare înaintare de val. Expulzat din viaţă, sunt parte a purgatoriului pe care îl domesticesc alăturând, cuvânt după cuvânt, frază după frază, pagină după pagină, ca într-un solipsism neconsolat al dragostei ce nu se poate stinge şi care nu se poate adânci în uitare.

Ceea ce ne mai rămâne, ca părţi ale unui întreg împins să se reunească de atracţia lunară a viselor, este îndărătnicia iubirii, acea îndărătnicie care, în pofida comfortului amnezic al existenţei, readuce în dimineaţa pustie care mă întâmpină sângele tremurător şi delicat al dorului, acea îndărătnicie ce nu cunoaşte decât conturul unui singur anotimp, acea îndărătnicie ce izbeşte, tenace, în stânca ce se iveşte din val, spre a înainta către uscatul presimţit şi dorit, acea îndărătnicie căreia mă abandonez, în fiecare vineri, spre a urca spre cele din urmă ore, spre a contempla, ca prin gaura de cheie a unei case de jucării, delicata ta frumuseţe autumnală şi spre a -mi putea aduce aminte de mireasma unei fericiri despletite şi solare, hrănind reveriile noastre cu materia ei arzândă şi melancolică.

Doar prin această îndărătnicie a dorului mai durez şi doar prin energia ei disperată fragmentele rătăcitoare ce se adună în jurul meu, ca o aură, se recompun spre a alcătui chipul tău pierdut.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *