Jos sclavagismul !!! Jos originea … josnică!!!

Grotesca limbuţie a ultimelor decenii, exhibată în analitice mese rotunde, sau pătrate (sau cu formă nedefinită), în (dez)bateri (din aripioare) sympotice, savant fanariot zicând, ducând la ebrietate, mai latinește spus –  nu alcoolică ci una din care nu te mai trezești – , consfințește un mare adevăr caragialian cu iz caragialesc, la care am mai făcut trimitere, conform căruia, pe scurt „Noi, Românii, suntem o lume în care dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult…… Nu e vorba, adesea discutăm însă cam pe de lături.” (pe larg la Caragiale, Câteva păreri). Iar atunci, ca să continuăm ideea, răsare adesea scânteia prostiei sau, cum ar zice „analistul” ciocoilor (şi vechi şi noi), aceasta, însoţită de ticăloşie, „eclată ca o bombă”. 

Printre altele, pandemia covidiană a primit și nuanțe specifice învățământului degenerativ și nu mă refer la inevitabilul on line ci la unele propuneri de a „ușura” învățarea de la domiciliu; spre pildă renunțarea la ora de latină de la clasa VII. Nu toți s-au conformat: unii se încăpățânează, alții o „cedează” colegilor de non-latină. 

Un aşa-zis proiect mediatic (că, vorba cuiva, azi în România şi copiii se fac după proiect, de aceea …nu prea se fac) intitulat „materii sufocante”, oferit nu foarte demult de principala instituţie mediatică pentru prostirea naţiei, propunea  excluderea studiului limbii latine din şcoala românească. Subliniam și atunci  că o anume stupoare momentană pentru românul mediu de bun simţ (ce-i drept, tot mai slab reprezentat numeric şi calitativ) s-a putut constata; nu însă după apariţia unui personaj care ne-a explicat că „ştim cu toţii că latina este ceva mort care azi nu mai foloseşte la nimic şi nimănui…”. În mod firesc ar fi trebuit să devină un caz penal vizând subminarea limbii noastre ca origine. 

Încep prin a întreba maiorescian: dacă astfel s-a  pus problema, „care e folosul folosului ?” (Aforisme) Dar, să nu urcăm „in excelsis” pentru a-i replica unui avorton care s-a recomandat a fi de la (uşor de ghicit!) o aşa-zisă societate, de nedefinit şi netot ştiutoare. „Ştim cu toţii” e o sintagmă sinonimă cu „nu ştim nimic” pentru că suntem „nimeni”. Este evident că începea o altă jalnică orchestrare a fanfarei civile de la birtul Sodoma şi Govora (vezi D.R.Popescu, dacă n-a fost cumva îndosariat…). Iată însă că nimicitorul covid continuă  pe linia latinității: în lipsa unei programe pentru liceu, în condițiile on line-ului se propune înlăturarea gramaticii latine și implicit a traducerii, „povestind copiilor” despre cultură și civilizație, ceea ce nu ar fi tocmai rău dacă nu s-ar pune întrebarea cum să înțelegi o cultură, o civilizație fără a-i cunoaște măcar terminologia în original??? Dar după unii se poate și așa… Și astfel e firesc să ajungem la condamnarea lumii din care am apărut.

Sclavagismul roman trebuie condamnat pentru că ne-am născut din el; e cazul ca în următoarea etapă a existenţei noastre civile să demonstrăm că nu suntem neam de robi istorici. Cu robii mănăstirești s-o lăsăm însă mai moale, pentru că  suntem prinși între Biserica Națională cu care nu te pui  și cea mai zgomotoasă minoritate de la noi. Nu putem să nu fim revoltaţi azi, în noile  condiții, de faptul că  total indiferenţi la naţionalitatea şi religia individului, romanii nu respectau drepturile omului, nu ofereau interminabile burse de studii până la vârsta sleirii de minte (şi obraz) cum ar zice Tertullian, îi „prăjeau” pe cei ce încălcau legile chiar dacă aceştia îşi spuneau creştini şi fraţi, îi puneau să-şi taie venele pe cei care greşeau pe seama poporului şi a Senatului roman (S.P.Q.R), dar, mai cu seamă, pentru că i-au cotropit pe daci. În asemenea condiţii condamnarea trebuie să înceapă firesc cu principalul vector al crimelor Romei antice: limba latină. Oprobriul naţional românesc ar trebui extins paradoxal  la nivelul  U. E, fostul Imperiu, dacă ne gândim că până şi unul dintre  monştrii secolului XX, Adolf Hitler, pleda în Mein Kampf pentru studiul temeinic al latinităţii. (pentru cei corecți(onali) politic: lucrarea a apărut în română la Editura Beladi în 1997). Eliminarea studiului gramaticii va da precis roadele scontate. 

Concomitent trebuie eliminate opiniile unora devenite retrograde; spre pildă Eminescu era în stare să creadă că „spiritul anticităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi izvorul simţului istoric”. Chiar dacă mimează inteligenţa, gaşca civilă şi clica culturală tocmai de caracter nu au nevoie, iar simţul istoric e unul arhaic care chiar  nu foloseşte la nimic. Acelaşi, rămas romantic, incurabil,  mai consideră că „o dovadă netedă pentru influenţa educativă a anticităţii e fără îndoială faptul că tocmai statele acelea care au cultivat-o mai mult, sunt cele mai înaintate.”; dar asta e treaba lor, iar noi, oricum, nu le vom ajunge din urmă nici în U. E,  aşa că mai bine mergem acolo, ciupim cât putem şi, pentru că tot n-au nevoie de toţi trântorii noştri cu pretenţii, în prag de pensie sau mai devreme ne întoarcem în Ţară cu mintea la fel de săltăreaţă precum a bursierului de odinioară. Incorigibilul revizor şcolar mergea mai departe afirmând că „învăţământul clasic aduce foloase societăţii care nu stau în absolut nici o proporţie cu câştigul individului. Munca unui om se poate plăti, caracterul, cultura lui nici când.” Foarte adevărat; nici nu-şi propune nimeni să stipendieze caracterul (ar fi la fel de absurd ca şi notele şcolare la religie); în privinţa culturii însă depinde de cât eşti de şmecher şi în gaşca cui te bălăcăreşti. Păcat de talentele neînregimentate…

Totuşi, nu este Eminescu atât de naiv încât să nu vadă cauzele: „Latineasca e de vină dacă un reteveist cu patru clase primare, agent electoral de soiul birtaşului Purcel, e şef al diviziei instrucţiei în România? La aceasta nu e de vină senina anticitate, ci dezvoltarea demagogică a societăţii noastre.” (toate citatele din Învăţământul clasic). Evident supărătoare afirmații prin actualitatea lor. În fine, dar nu la urmă, o imagine contemporană nouă, deşi consemnată de acelaşi revizor: „Medicii români caută funcţii, cei ieşiţi din şcoalele de arte, de meserii, de tecnică, toţi, toţi aleargă după funcţiuni salariate de stat, de comune, de judeţe.”

Pe aceeaşi linie a dureroasei lucidităţi s-a situat şi Titu Maiorescu, ajuns în postrevoluţionarul şi postmodernul (sperăm nu și postumul) învăţământ românesc, un „studiu de caz” sintetic și atât.  Pentru că era şi politician, Maiorescu ştia că „de când e lumea nu s-a regenerat nici un popor prin legi şi guverne”. Într-adevăr, nu sună prea bine nici pentru atunci, nici pentru acum. Dar, nici prin biserică: „s-au găsit preoţi creştini care să se fălească în adunările publice cu ura ce o poartă în contra de-aproapelui său de altă credinţă politică sau religioasă.” Soluţia o vede fostul premier al României în exemplul clasic: „Dacă romanii cei vechi au fost virtuoşi şi fericiţi în statul lor, cauza desigur nu a fost jurisprudenţa  lor cea bună, ci din contră, ei au fost cauza jurisprudenţei celei bune, şi aceasta a fost numai efectul virtuţii romane. Faceţi întâi pe poporul român mai cult şi mai activ, daţi-i prin şcoli bune şi prin o bună dezvoltare economică lumina şi independenţa de caracter a adevăratului cetăţean, şi apoi forma juridică.” Îndemnuri frumoase, argumentate, dar cu nuanţe SF pentru conducătorii noştri și alții eiusdem farinae Europeae. 

    Până la urmă, indiferent de soarta latinei în cea mai latină ţară europeană(?), rămânem clasici fie şi prin mărunţii mitocani care vociferează la nivel naţional adeverind, aşa cum spunea tusculanul, că „de la lucrurile serioase până la cele ridicole nu-i decât un pas.” Avem şi instituţia (capabilă de şi la toate): CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Sclavagismului); nu e necesară nici latina, mai ales că cercetătorii noştri, de regulă, nu cunosc limbile documentelor studiate cu atâta aviditate. 

Dacă obseda(n)tul Titus Livius Maiorescu credea neclintit că „nu s-a întâmplat niciodată ca barbaria să învingă în mod durabil  civilizaţia”, nu poţi să nu constaţi, la toate nivelurile, realismul unei inscripţii autumnale din pieţe, lizibilă anual pe capace de la cutii de pantofi: avem maţe!. În fond, la începuturi, şi forumul roman a fost o piaţă de vite, patrupede desigur, Forum boarium.       

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *