În spiritul tradiției partinice…

poate fi disecată recenta desfășurare a congresului PNL; asta dacă avem o minimă cultură generală. Ca întotdeauna isterizarea a încercat să-și facă efectul nu doar prin mărunții semianalfabeți mediatici trimiși pe teren, ci și prin analiști, gazetari și scriitori (unii cu ambele calități) et alii eiusdem farinae. Cu o furie bine stipendiată nu știm clar de cine, au fost debitate spre binele poporului român considerat capabil a îngurgita orice prostii, o serie de concluzii doveditoare însă ale unei crase inculturi. Totuși, pentru a nu rămâne sclavii nici unei propagande, să vedem cum stau în fapt lucrurile, iarăși tacitian, adică sine ira et studio

Aflăm că discursurile candidaților au fost în general penibile prin nesinceritate; fals: candidatul caragialian (tot ce urmează trimite la O scrisoare pierdută),  făcându-i caragialești pe cei de azi, spune printre sughițuri : „Domnilor!… Onorabili concetățeni!… Fraților! (plânsul îl îneacă)… Ca orice român, ca orice fiu al țării sale… în aceste momente solemne… mă gândesc la țărișoara mea (plânsul l-a biruit de tot)… la România… la fericirea ei… la progresul ei… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare)”. Menționez însă că lacrimile au lipsit în capitală; oricum pe cele ale perdanților nu le-am văzut. În spiritul partidului pe care îl reprezintă dar nu singur, candidatul Cațavencu – de el e vorba, însă și de contra- , Tipătescu) se autocaracterizează ideologic: „mi s-a făcut imputare că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist… că sunt liber-schimbist.. că voi progresul cu orice preț… Da, da, da, de trei ori da!”; apoi: „progresul: pe calea politică…”.

Mergând „pe” aceleași „surse” mediatico-gazetăresco-scriitoricești, aflăm cu aceeași analitică revoltă: nu s-a mai întâmplat așa ceva ca un candidat să fie întrerupt de huiduielile alor săi, niciodată. Fals din nou: e drept că dacă reducem istoria congreselor la cele ale PCR  (nu pisiar!), că alții n-au prins altceva, evident că nu îndrăznea nimeni să-l întrerupă pe orator; în tradiția celor în discuție însă „rog, nu întrerupeți pe orator…”; candidatul de azi are tăria de a-și înfrunta contestatarii, precum înaintașii: „Nu mă tem de întreruperi… (către adunare și mai ales către grup, cu tonul sigur): Puteți, domnilor, să întrerupeți, pentru că eu am tăria opiniunilor mele…”. Scopul propagandei nu s-a schimbat: și azi și ieri „România să fie bine și tot românul să prospere”.  Cu un incredibil simț al realității contradictorii se constata (la congresul de azi, mai puțin…) că „Noi clamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră”. Nici după o asemenea afirmație oratorul nu se lasă intimidat: „nu mă tem de întreruperi!…”. Și bine face. 

Tot „pe surse” aflăm că „domle, ce va spune Europa despre noi, despre această desfășurare???”. Probabil, chiar cert  nimic, pentru că se întâmplă și la case mai mari și pentru că politicianul  nostru, firesc până la un punct dar nesincer, „nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea și numai de România… În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică” (aici unii vor cădea pe gânduri (?). Concluzia –  nerostită azi de la tribuna congresului – :„să-și vadă de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre…”. Cât au fost de oneste alegerile nu are rost să speculăm nici „pe surse” dar cert jocuri de culise au fost precum atunci când trebuia „să-l lucrăm pe onorabilul, ordinul lui…” astfel încât „când oi tuși de trei ori, dumneata proclamă catindatul”. În fine, de reținut ideea liberală de atunci, din provincie, „nu voi să recunosc epitropia bucureștenilor, capitaliștilor, asupra noastră”, mai ales că până la urmă candidatul victorios e un escroc „de la centru”, „capitalist” deci, adică din capitală. De data aceasta, congresul fiind însă în capitală, „centrul” s-a manifestat totuși vizibil și sonor de vreme ce (im)parțialul președinte al Țării, centru vital al națiunii a glăsuit convingător în cadrul lucrărilor, probabil și al alegerilor… 

Cât despre perdantul de atunci, s-o spunem că într-un proiect nedus însă la îndeplinire, Caragiale îi dă câștig de cauză. Când Farfuridi însă  spune „ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! dar  atunci să  se schimbe pe ici pe acolo și anume în punctele… esențiale”, el nu devine  altcineva decât european, un Ghepard carpatin, cel sicilian spunând cam același lucru: „Dacă vrem ca totul să rămână cum este, trebuie ca totul să se schimbe”.

Perdantul contemporan și-a probat însă regretabil proiectul retrograd voindu-se declarat un președinte creștin (dar cu restul ce facem?), când deja predecesorul său, Cațavencu proclama „Am luptat și am progresat: ieri bigotismul, azi liber-pansismul”. În final o perlă: perdantul declară clasic și corect că „a fost o victorie à la Pirus”, pentru ca instantaneu să fie întrebat de un mediatic „vreți să ne explicați ce înseamnă?”. Dacă ești prost stai acasă, spune vorba din bătrâni.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *