În căutarea titlului pierdut

Romanul Inocenții a fost tradus în germană sub alt titlu, Acolo unde câinii latră în trei limbi, opțiune aprobată de unii comentatori și dezaprobată de alții. Desigur, e greu să-i mulțumești pe toți. Reiau aici un articol care sper că, după 15 ani, nu și-a pierdut actualitatea.

Dacă aş fi întrebată la repezeala care sunt titlurile cele mai celebre (adică ştiute, pastişate, repetate papagaliceşte), cele care gâdilă urechea oamenilor cât de cât şcoliţi, aş spune, probabil:

O mie şi una de nopţi

Visul unei nopţi de vară

Mult zgomot pentru nimic

Roşu şi negru

Crimă şi pedeapsă

În căutarea timpului pierdut

La umbra fetelor în floare

Muntele vrăjit

Un tramvai numit dorinţă

Jocul cu mărgele de sticlă

Cântăreaţa cheală

Aşteptându-l pe Godot

Nu contează conţinutul acestor cărţi, întâmplător toate capodopere, ci numai rezonanţa titlului. Din lista de mai sus, poate că pe locul întâi, la noi cel puţin, ar sta Crimă şi pedeapsă, care circulă şi ca expresie argotică, un fel de superlativ admirativ-negativ: „e crimă şi pedeapsă ce se întâmplă acolo”.

Paricid, ca toate titlurile mari, şi acesta intră în patrimoniul universal, ucigându-şi autorul. Şi totuşi, nici unul dintre titluri nu e legat mai organic decât acesta, atât de perioada care l-a generat, secolul 19, cât şi de concepţia despre viaţă a autorului său. Recitind recent romanul lui Dostoievski mi-am dat seama încă o dată de falia uriaşă care s-a creat între secolul 19 şi al 20-lea sau încă proaspătul şi deja înspăimântătorul secol 21.

Pentru Dostoievski şi contemporanii lui, cele două cuvinte sunt în succesiune logică şi obligatorie. Oamenii secolului 19 credeau că orice crimă antrenează neapărat o pedeapsă, că aceasta e o lege imanentă societăţii şi a firii. În gazetele timpului, din ale căror relatări se inspiră de altfel şi Dostoievski, se povesteşte frecvent despre ucigaşi ai căror părinţi au murit de durere, despre ruşinea pe care o simte vinovatul după ce a comis o faptă „urâtă”, despre chinurile familiei, despre dorinţa de ispăşire. Raskolnikov se predă singur, este condamnat la ocnă. Oricât de ciudat ar părea, Crimă şi pedeapsă este un titlu care acceptă happy end-ul căci, după pedeapsă, viaţa normală e iarăşi posibilă. La încheierea celor 8 ani de ocnaş în Siberia, criminalul încă tânăr va putea să ia viaţa de la capăt. Va avea 32 de ani, iar Sonia, căreia abia după primul an de închisoare îi mărturiseşte dragostea, îi va fi alături. Dar romanul se încheie exact aici, după primul an de închisoare, pentru că, se spune în paragraful final: „…în acest punct începe o altă istorie, istoria regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui, pe nesimţite, dintr-o lume în alta, cu desăvârşire necunoscută pentru el până atunci. Aceasta ar putea constitui însă subiectul unei noi povestiri. Cea aşternută de noi aici a luat sfârşit” (trad. Ion Covaci). Optimismul, încrederea secolului 19 sunt vizibile până şi în felul de a înţelege crima. O rătăcire, o nebunie de moment pentru care există ispăşire. Secolul următor, al 20-lea, a adus răsturnarea catastrofală: crima fără pedeapsă şi, poate mai cumplit, pedeapsa fără crimă. Acestea devin titlurile emblematice pentru realităţile urmaşilor lui Raskolnikov.

Ar fi semnificativă o istorie a evoluţiei titlurilor, a legăturii lor cu epoca în care au apărut. Este evident că fiecare perioadă îşi are titlurile ei caracteristice. Teatrul antic şi antichitatea în genere, iubitoare de claritate şi esenţe, preferă titlurile simple, formate dintr-un substantiv, adesea propriu: Iliada, Perşii, Electra, Antigona, Epistole etc. În secolul al 16-lea, Montaigne îşi numeşte opera vieţii Essais, „încercări”. Cartea lui de bună-credinţă („livre de bonne foy”), al cărei principal subiect mărturiseşte a fi el însuşi, generează, la oamenii care gândeau mult, dar trăiau şi publicau sub semnul modestiei, valul de încercări despre sau asupra a tot ce ţine de omenesc. În secolul al 17-lea, strălucesc titlurile baroce, interminabile, acoperind jumătate de pagină şi menite a da o mulţime de informaţii  textuale şi contextuale. Angelus Silesius, de pildă, care scrie epigrame atât de concise – două sau patru versuri pentru idei care altora le-ar cere expuneri pe pagini întregi – compensează parcimonia poemelor printr-un asemenea titlu despletit: Călătorul heruvimic al lui Johannes Angelus Silezianul ori Vorbe de duh şi încheieri în rime întru contemplaţia divină călăuzitoare, de stihuitorul lor revăzute şi sporite cu cea de-a şasea carte, iubitorilor teologiei secrete şi ai vieţii contemplative întru duhovnicească desfătare, scoase a doua oară de sub tipar. În secolul al 19-lea, Misterele Parisului, Misterele Londrei şi Misterele Bucureştilor stau bine alături, iar romancierii beneficiază unii de pe urma faimei titlului altora. Mai toţi poeţii noştri din aceeaşi perioadă, oricât de originali, îşi publică volumele sub titlul standard Poesii ( cum a apărut şi singurul volum eminescian), parte pentru că cititorul trebuie să înţeleagă de la început ce are în mână, parte pentru că aşa e moda. După ce prima jumătate a secolului 20 a impus şi poeţilor titluri variate şi pline de imaginaţie, cenzura comunistă, speriată de individual şi de ieşit din comun mai mult decât de orice, a schimbat în primul rând titlurile şi a revenit adesea la Versuri sau Versuri alese, dar fără justificarea secolelor anterioare. O istorie a titlurilor pierdute de scriitori în timpul cenzurii ar merita fără îndoială făcută.

La fel şi o istorie a metamorfozelor titlurilor azi celebre, cu discuţiile de dinaintea publicării. S-ar fi putut ca Ion de Liviu Rebreanu să se numească Zestrea, Adela de Ibrăileanu să se numească Olga(sau, dacă bătrânul romancier debutant ar fi ascultat sfatul tânărului critic Călinescu, Fanny), s-ar fi putut ca Enigma Otiliei să se numească Părinţii Otiliei sau ca volumul de debut al lui Arghezi să se numească, în loc de Cuvinte potrivite,  Agathe negre, metaforă a ochilor. Gazetele, interviurile şi jurnalele scriitorilor sunt pline de asemenea informaţii. Între războaie, multe cărţi citite de toată lumea în franceză sau engleză nu aveau încă traducerea românească. Romanul lui Thomas Mann Der Zauberberg era numit de toată lumea, după versiunea franceză (La Montagne magique), Muntele magic, şi abia după traducerea lui Petru Manoliu s-a impus în română Muntele vrăjit. Iar ceea ce numim astăzi Scorpia îmblânzită a apărut la un moment dat pe afişele teatrale româneşti cu numele de Ţaţa îmblânzită, ceea ce înseamnă deja o interpretare a personajului shakespearian. Cât despre Proust, titlul lui era citat de obicei în franceză.

Un titlu frumos poate face carieră independent de carte şi, pe de altă parte, e justificat să se rostească şi despre titluri replica Julietei referitoare la  nume: „Ce e într-un nume?”. Ce e într-un titlu ? O carte, oricum i-ai spune, tot cu ce e între coperţi rămâne. Până la urmă, totuşi, cartea este cea care impune un titlu, fie el şi neinspirat. Rămâne însă pentru mine un mister: cum se face că cele mai bune cărţi din literatura universală au şi cele mai frumoase titluri ?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *