Franz Kafka, Jurnal

„Urăsc tot ceea ce nu se referă la literatură; mă plictisește faptul de a purta discuții (chiar dacă ele au subiect literar); mă plictisește să fac vizite, iar bucuriile și suferințele rudelor mele mă plictisesc până-n adâncul sufletului. Când fac conversație, tot ceea ce gândesc își pierde din importanță, din seriozitate și din autenticitate. Spaima de a avea o relație, teama că mă voi revărsa în partea cealaltă. Atunci nu voi mai fi niciodată singur.”

Născut în 1883 la Praga, într-o comunitate evreiască germanofonă, Franz Kafka este cel mai mare dintre cei șase copii ai familiei unui mic negustor. În copilărie n-au lipsit conflictele cu autoritatea paternă, îmblânzite adesea de apropierea mamei, o femeie educată. Elev și apoi student strălucit, Kafka urmează, împins de voința tatălui, studii de drept, definitivându-le cu o diplomă de doctorat. În timpul studiilor își face prieteni printre artiști, scriitori și studenți la filosofie. Tot acum îl cunoaște pe Max Brod, care avea să-i fie alături pe tot parcursul vieții. Din 1906 lucrează pentru o firmă de asigurări. În această perioadă scrie primele povestiri, pe care avea să le publice în volum, sub titlul Contemplație, în 1913. Metamorfoza apare în 1915, urmată de Verdictul, în 1916, de Colonia penitenciară și de un volum de povestiri dedicat tatălui său, Un medic de țară, în 1919. Împins de sănătatea precară, Kafka renunță la slujbă și părăsește Praga, unde revine cu trei luni înaintea morții (iunie 1924). America, Procesul și Castelul, romane rămase neterminate, nu ar fi fost cunoscute publicului fără ajutorul prietenului Max Brod. Acesta le publică postum, împotriva dorinței autorului lor, care le voia arse.

FRAGMENT:

În sfârșit, după cinci luni de viață în care nu am putut să scriu nimic de care să fi fost mulțumit și pe care nu mi le va compensa nicio putere, deși toate ar avea obligația să facă acest lucru, îmi vine ideea să mai stau de vorbă cu mine însumi. La așa ceva mai răspundeam, dacă îmi puneam cu adevărat întrebări; aici se mai putea scoate ceva de la mine, din această grămadă de paie care sunt de cinci luni și a cărei soartă pare să fie aceea de a fi aprinsă vara, ca să ardă mai repede decât ar clipi din ochi cel care o privește. Să mi se întâmple totuși asta doar mie! Poate să mi se întâmple și de zece ori, fiindcă nu regret nici măcar perioada nefericită. Starea în care mă aflu nu înseamnă nefericire, dar nici fericire; nu este indiferență, nici slăbiciune, nici oboseală, nici preocupare pentru altceva — dar atunci ce este? Faptul că nu știu ce înseamnă are, probabil, legătură cu incapacitatea mea de a scrie. Și cred că înțeleg această incapacitate, fără să-i cunosc motivul. Pentru că toate lucrurile care îmi vin în minte nu-mi vin de la rădăcina lor, ci abia de undeva de pe la mijlocul lor. Dacă atunci cineva ar încerca să le oprească, ar fi ca și când ar căuta să rețină un fir de iarbă, care începe să crească abia de la jumătatea tulpinii, mulțumindu-se cu el așa cum e. Asta pot să facă pesemne unii, de exemplu, saltimbancii japonezi, care se cațără pe o scară ce nu se sprijină pe pământ, ci pe călcâiele pe care le ține ridicate un om care stă pe jumătate întins, o scară ce nu se reazemă de perete, ci doar se înalță în aer. Eu nu pot face așa ceva, nemaipunând la socoteală faptul că scara mea nu are la dispoziție nici măcar acele călcâie. Firește, asta nu înseamnă totul, iar o asemenea întrebare nu mă determină încă să vorbesc. Dar în fiecare zi trebuie să se îndrepte către mine cel puțin un rând, așa cum lumea îndreaptă acum luneta către cometa aceea[i]. Și de-aș apărea odată în fața acelei propoziții, atras de ea, cum s-a întâmplat, de pildă, la ultimul Crăciun, când încă mai eram pe punctul de a putea să mă exprim direct și păream să mă aflu într-adevăr pe ultima treaptă a scării mele, care se sprijinea însă liniștită pe pământ și de perete! Dar ce pământ și ce perete! Și totuși scara aceea nu a căzut, așa de tare o apăsau picioarele mele pe pământ și o ridicau pe perete.

Astăzi am făcut, de exemplu, trei obrăznicii: față de un conductor, față de unul dintre șefii mei, ei bine, n-au fost decât două, dar mă dor ca și cum m-ar durea stomacul. Din partea oricui ar fi venit, ar fi fost niște obrăznicii, așa cum s-a întâmplat la început și în cazul meu. Mi-am deschis așadar sufletul, mă luptam în van, în ceață, iar cel mai grav era că nimeni nu băga de seamă că făceam, trebuia să fac, chiar și față de însoțitorii mei, acea obrăznicie ca pe o obrăznicie care urma să aibă o mină corectă și să poarte răspunderea; dar cel mai rău a fost când unul dintre cunoscuții mei nu a luat această obrăznicie nici măcar drept o trăsătura de caracter, ci drept caracterul însuși, m-a făcut atent asupra obrăzniciei mele și a admirat-o. De ce nu rămân închis în mine însumi? Acum îmi spun totuși: „Uite, lumea se lasă bătută de tine, conductorul și Șeful au rămas calmi când ai plecat, ultimul a și salutat“. Însă asta nu înseamnă nimic. Nu poți obține nimic dacă te abandonezi. Dar ce omiți, în afară de asta, în cercul tău? La această solicitare nu răspund decât atât: și eu aș prefera să mă las bătut în cercul meu decât să bat eu însumi pe cineva din afara lui, dar unde dracului este acest cerc? Un timp l-am văzut pe pământ, parcă era stropit cu var, însă acum plutește doar așa, în jurul meu, ba nici măcar nu mai plutește.

Traducere și note de Radu Gabriel Pârvu

Colecția ANANSI. World Fiction, Editura Pandora M

„Jurnalul lui Kafka mă cutremură și mă urmărește și-n somn.” (Mircea Cărtărescu)

Jurnalul este capodopera literară a lui Kafka” (The New Yorker).

Jurnalul lui Franz Kafka reprezintă lumea interioară a unui om care s-a simțit toată viața un proscris. Tot ceea ce Kafka a încercat să ascundă în literatura lui este aici asumat.

[i] Pe atunci, lumea aștepta apariția cometei Halley.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *