Ahmet Altan, Ca o rană de sabie

Traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu

Intrigă, trădare, iubire, război, progres și tradiție: sunt culorile ce alcătuiesc fundalul acestei fresce pe care prind viață poveștile unui ofițer din armata otomană, ale medicului aflat în slujba sultanului, ale unui vlăstar al casei regale și ale unei aristocrate seducătoare. În tot acest timp, societatea căreia-i aparțin se transformă, iar imperiul se destramă.

Avem de-a face cu o saga ce amintește de Război și pace, urmărind nu doar curentele politice și sociale ale vremii, ci și viețile erotice și sentimentale ale personajelor sale.

„Un portret năucitor al Istanbulului din secolul al XIX-lea.” (Asymptote)

„Ahmet Altan este una dintre cele mai importante voci din literatura Turciei și are foarte multe de spus lumii.” (Elif Shafak)

„O aventură epică magică, minunată despre un imperiu aflat în pragul colapsului.” La Stampa

„Un roman captivant despre iubirea obsesivă și tirania absolută, o poveste despre decădere, ce dramatizează momentele premonitorii din viața imperiului și a supușilor sultanului.” Publishers Weekly

„O poveste remarcabilă despre o bucată fascinantă din istoria Turciei.” The Historical Novels Review

Ahmet Altan (1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus în fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. În 2016, în urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru ca ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor în timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viața, a fost eliberat în aprilie 2021, prin decret al Curții Supreme de Apel a Turciei. Întreaga corespondență îi este monitorizată și cenzurată. De la debutul din 1982, Altan a publicat zece romane și opt volume de eseuri. În colecția Anansi. World Fiction a apărut volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată.

FRAGMENT:

Cât despre harem, acesta avea parte de un cu totul alt soi de nuntă; în ciuda faptului că printre participante se numărau și câteva tinere doamne care, la fel ca Mehpare Hanım, știau să cânte la pian și se nutreau cu lecturi, cele mai multe dintre invitate împărtășeau gusturile locale, așa încât petrecerea era organizată pe potriva dorințelor lor. Cei mai în vârstă s‑au instalat prin colțuri, iar tinerele s‑au așezat pe mindirele așternute pe jos. Mai întâi s‑au arătat țigăncușele care au dansat din buric, maimuțărindu‑se în fel și chip, apoi și‑a făcut apariția un ansamblu de saz feminin care a interpretat inițial melodii lente, pentru ca după aceea, pe măsură ce petrecerea de nuntă avansa, melodiile pe care le interpreta să‑și întețească ritmul, iar tinerele, care nu prea luau seama la semnele pe care le transmiteau mamele lor din priviri, să se pornească pe dănțuit, câte una, câte două. Au încercat de câteva ori s‑o determine și pe mireasă să li se alăture; Mehpare Hanım li s‑a împotrivit de fiecare dată, dar, în cele din urmă, a primit să se ridice de la locul său și să facă vreo două‑trei tururi în tovărășia lor, ca să nu se spună că umbla „cu nasul pe sus“.

Mehpare Hanım și Hüseyin Hikmet Bey umblau, în toiul acelei petreceri, al acelei muzici, al acelui spectacol ca niște somnambuli; se mișcau de colo până colo, urmând tălăzuirea mulțimii, fără a băga de seamă încotro se duceau și ce anume făceau. Erau cu gândul la odaia nupțială în care urmau să pătrundă curând. Cu toate că se dedicase cu mare entuziasm pregătirilor de nuntă, Hikmet Bey își pierduse interesul față de aceasta din urmă de îndată ce debutaseră ceremoniile și nu mai făcuse altceva decât să cugete la ceea ce urma să se petreacă atunci când avea să rămână singur cu proaspăta sa pereche; purta în minte amintirea nopților petrecute în tovărășia prostituatelor, la Paris, dar se gândea că n‑ar fi avut cum să le retrăiască alături de soția sa; își spunea că Mehpare Hanım nu putea să fie la fel de dezinhibată ca ele, după cum nici el n‑ar fi putut să se poarte cu soția sa așa cum se purta pe vremuri cu damele de la Paris, că și‑ar fi dorit să poată face dragoste cu ea așa cum făcuse cândva cu ele, numai că era peste putință ca lucrurile să se petreacă așa.

Către miezul nopții, oaspeții au început să plece, rând pe rând, urcând în bărcile lungi care poposeau la vila de pe țărm sau în landourile înșirate la poartă; pentru nuntașii care locuiau mai departe fuseseră așternute paturile din odăile hărăzite oaspeților; acestora le‑au fost lăsate la îndemână lumânări, dar și fructe, dacă avea să li se facă foame peste noapte, precum și carafe cu apă rece ca gheața, dacă ar fi fost să‑i răzbească setea.

Cum Hüseyin Hikmet Bey le spusese tuturor prietenilor săi și tuturor slujitorilor care alcătuiau personalul casei că nu dorea cu niciun chip să fie vârât cu forța — cu ghionturi în spate, așa cum cerea datina — în camera nupțială, nimeni n‑a cutezat să‑i spună proaspătului însurățel să se ducă în camera sa. Cât despre mireasă, aceasta a fost expediată în odaia de culcare, împreună cu roabele care o slujeau, însoțită de îndemnul „haide, fata mea, a venit vremea să te duci în iatac!“, cu acea autoritate incontestabilă vădită de „călăuza“ femeii la nuntă[1] și, în general, de femeile în vârstă.

[1] În turcă, yenge hanım, persoană de sex feminin care face parte, de obicei, din familia „starostelui“ nunții și care o asistă sau chiar o ghidează pe mireasă în toate etapele ceremoniei, întinsă cândva pe parcursul mai multor zile; în mod similar, mirele era asistat și el de doi bărbați, dintre care unul era căsătorit, iar celălalt celibatar.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *