Nerostită dar vădită rugăciune mediatică ( în zece puncte veterotestamentare… numeric)

Fervoarea istericoid exhibată  cu care caută să ne intoxice cotidian o anume parte destul de mare a mediei audio-vizuale, pe unii cu succes, pe alții însă nu, probează fără dubiu o pervertire, sucire adică a celor mai elementare principii ale umanității ca și conviețuire desigur;  căci, pentru a fi ceva care să te afecteze emoțional până la defectare dacă se poate, acel ceva – persoană, eveniment, orice până la urmă – trebuie să fie senzațional, adică să genereze senzații neplăcute pe cât posibil, independent de realitate. Ca atare, mediaticul va îmbina minciuna cu blasfemia și prostia, nu o dată, în speranța  de a fi… senzațional, la asta contribuind și datul din mâini. Urmărind cât de cât spectacolul mediatic, constatăm că, voit sau subconștient până la inconștient (deși în fișa postului se specifică destul de clar că augmentarea, adică exagerarea mincinoasă e necesară și specifică), în funcție de subiect, adică sacrul, blasfemia, nominalizarea, respectul, moralitatea, onestitatea, juridicul, toate apar pervertite tocmai din dorința fervidă de a avea rating. Nu ar fi deci exclus ca mediaticul (-a) să fie robotul unei rugăciuni de tipul celei secvente,  în lăcașul numit studioul canalului;  altminteri din ce ar trăi??? 

 

  1. Dă, Doamne, să fie şi alţi dumnezei afară de Tine! Să-şi facă toţi chip cioplit şi asemănare a lucrurilor din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. 
  2. Şi toţi să se închine lor, să le slujească, dar ei, domnii dumnezeii lor să nu fie zeloşi, să nu-i pedepsească pe copii pentru vina părinţilor. Şi fiecare să creadă că numai Dumnezeul lui e cel adevărat şi pentru asta să-şi batjocorească semenii şi să-i omoare întru numele Lui.  
  3. Să ia cât mai mulţi în deşert numele Domnului Dumnezeului lor, dar să rămână nepedepsit cel ce ia în deşert numele Lui. 
  4. Să nu-şi amintească nimeni de ziua odihnei. Să trândăvească şase zile şi în a şaptea să-şi facă toate treburile sale. Şi-n cele şase zile să nu facă nici un lucru: nici fiul, nici fiica, nici sluga, nici slujnica, nici boul, nici asinul, nici orice dobitoc, nici străinul neprimit în casă. 
  5. Să nu cinstească nimeni pe tatăl său şi nici pe mama sa şi să-i fie bine şi să trăiască ani mulţi pe pământul de pe care i-a izgonit. 
  6. Să ucidă cât mai mulţi: lehuza pe nou-născut, fiul pe tată, fiica pe mamă, cel băut pe cel necunoscut, credinciosul pe necredincios, tânărul pe bătrână, vecinul pe vecin, nepotul pe bunic, nepoata pe mătuşă, duhovnicul pe ţiitoare, învăţăcelul pe dascăl. 
  7. Să fie cu toţii desfrânaţi; să se împreuneze tatăl cu fiica, mama cu fiul, cel băut cu cea neprihănită, tânărul cu baba paralitică, bătrâiorul cu tânăra, schivnicul cu oaia, slujitorul din altar cu spovedita, stăpânul cu slujnica, stăpâna cu sluga, cel puternic cu cel fără de vlagă. 
  8. Să fure cât mai mulţi: odraslele de la părinţi, părinţii de la bunici, bunicii de la cei necunoscuţi, cei avuţi de la obşte, cei săraci de unde apucă, cei ce conduc de la toată lumea, cei isteţi de la cei proşti, cei proşti de la cei întunecaţi, cei îndrăzneţi de la cei înfricaţi, cei fără obraz de la cei ce roşesc, cei sfioşi de la cei neatenţi. 
  9. Să mărturisească fiecare cât mai strâmb împotriva aproapelui său; copilul să-l mintă pe cel ce i-a dat viaţă, soţul, pe soaţă, bunicii pe nepot, dascălul pe învăţăcel, păcătosul pe duhovnic, preotul pe credincioşi, doctorul pe cei în suferinţă, conducătorul pe cei ce l-au ales, cel ce scrie pe cei ce citesc, plăsmuitorul pe cei ce privesc, judecătorul pe cel fără de vină, vameşul pe cel cinstit, adevărul pe cei ce cred. 
  10. Să dorească fiecare casa aproapelui său; să dorească femeia aproapelui său, şi ogorul lui, şi sluga lui, şi slujnica lui, şi boul lui, şi asinul lui, şi toate dobitoacele lui şi toate câte are aproapele său că, poate, într-o zi le va avea. 

Corolar: Şi dacă toate astea nu sunt cu putinţă, Doamne, şi Tu Însuţi, poate, nu eşti Cel ce este, ajută-mă totuşi să le scornesc aievea. Să-mi fie gura spurcăciune, să verse scârnă şi otravă, condeiu-mi să-l înmoi în balega gândirii, să plăsmuiesc ca vaca în trecerea-i pe drum şi slava-mi minciunii să-i duhnească măcar preţ de o zi, să fiu dumnezeul clipei, cu orice preţ, de-ar fi lucrarea-Ți   s-o-ntinez sau să-i aduc pieirea. 

De ce o asemenea posibilă rugăciune? Unii fiind și monarhiști trebuie măcar să simuleze principiul Nihil sine Deo; care Dumnezeu? e o altă poveste după cum se poate auzi și vedea, de vreme ce – zice-se –  până și bețivii își au dumnezeul lor…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *