Musafirul (pornind de la Ecclesiastul / Qoheleth)

Bat clopotele și în ecoul dangătelor e o liniște profundă. Sculptează  în zgomotele zilei dându-le formă. Tăcerea e plinul, iar sunetul e golul, tăcerea e călăuza lumilor nevăzute, venită la ceas de seară. Bat clopotele iar ecoul e o poartă de culoare indigo. Aerul e rarefiat la fel ca pe crestele munților. Soarele zorește spre lăcașul său.

Musafirul răsuflă cu greu își scoate sandalele și își șterge tălpile prăfuite. Ia de pe cureaua sandalei un ciulin agățat pe drum și îl bagă în buzunar în dreptul inimii. Presează pânza aspră peste el și zâmbește. Gazda îl poftește să intre în camera cu ziduri din lut pe care încă se văd urmele mâinilor care le-au ridicat. Își cere iertare pentru condițiile modeste. A cumpărat o fermă veche și are de gând s-o modernizeze. Încăperea e răcoroasă. Mobilă puțină, un scrin franțuzesc, nicio canapea, doar perne mari pe jos. Există și o bucătărie bine utilată, gazdei îi place să gătească, o pasiune din tinerețe. Fusese chef la un restaurant de pe coastă, un loc din acela care respiră simultam calmul, luxul și voluptatea. Apoi lucrase în organizații de caritate. Acum dorea să construiască un cuptor mare și să vândă pâine făcută la fermă. Probabil că o să ajungă un loc cunoscut în cartier. 

Musafirul dă din cap, e cam obosit, caută din ochi un loc unde să se așeze. O fereastră, de fapt o gaură în zid aduce lumina care acum e roșu-apus-de-soare. Senzația e de sufocare. Natura lâncezește. Un alt clopot sună în depărtare. Cei doi bărbați s-au așezat pe pernele mari și ascultă tăcerea.

  • Oare unde s-o duce muzica lui Mozart, Bach sau Beethoven? Cred că ar fi o nedreptate să dispară iar cei care mor să nu o mai poată auzi niciodată, a zis gazda.
  • Niciodată…Ce cuvânt nostim, s-a amuzat musafirul. Mai ții minte când eram mici, la școală și eram duși cu forța să cântăm la cor? Atunci se strâmbam la auzul muzicii. Ni se părea că nu se va sfârși niciodată. Mult mai bine era pe terenul de fotbal. Tu erai chiar talentat.
  • Dacă muzica lor a venit de la Dumnezeu, așa cum se spune, atunci sigur nu se pierde. Da, a zâmbit gazda, stăteam mai mult în poartă ca să nu alerg și să culeg laudele când apăram…
  • Multe lucruri nu o să le știm până în ceasul plecării.
  • Atunci?
  • Nici atunci nu e sigur.
  • Dar ce e sigur?
  • Că muzica lui Mozart, Bach și Beethoven nu o să piară, nici aici nici dincolo. Asta e sigur. 

Musafirul a băgat mâna în buzunarul drept al anteriului său și a scos o piatră mică. A așezat-o pe podea.

  • Îți propun un joc, de dragul copilăriei noastre. Pentru fiecare lucru sigur pe care-l aflăm, hai să punem o piatră. Până la venirea zorilor o să avem un mic munte între noi. 

Au tăcut. Musafirul e un bărbat înalt, bine făcut. Are ochi albastri și o privire iscoditoare. Părul îi încărunțise discret pe la tâmple și în creștet. Vocea îi e caldă, tonul măsurat. 

  • Cred că ai doar o zi proastă, a zis musafirul privind gazda în ochi. Acum e la modă gândirea pozitivă. Tu nu ai vrut să pleci din orășelul ăsta de la malul mării în care ne-am născut și iată-te într-o stare precară. Mai știi prostiile pe care le făceam? Tu erai bun la suflet, de multe ori m-ai salvat de la urecheală. 
  • Am ajuns acum la o vârstă la care multe mi se par inutile. Tu ți-ai urmat calea, ai devenit cineva, a zis gazda cu tristețe în glas. Nu protesta! Am și eu realizările mele. Dar suntem cu toții supuși morții.

Musafirul l-a privit cu atenție. A băgat mâna-n buzunar după o altă piatră. A ezitat. A scos mâna goală.

  • Nu chiar…M-am gândit bine dacă asta e ceva sigur, ca să punem o piatră pe micul nostru munte, dar nu, nu e sigur că suntem destinați morții. Mai e ceva…

Gazda a surâs. Un surâs amar.

  • De ce căutăm lucruri sigure? Să ne agățăm de ele? La ce bun? Am avut pe rând o casă, o soție, doi copii. Era o vreme în care ea îmi spunea „regele meu”. Fum. Soția e acum a altuia, știu că a fost greșeala mea. Sau mai bine zis, o neînțelegere. De la astea pleacă multe necazuri în viață. Băieții sunt bine mersi fiecare la casele lor, în alte țări. Mă mai sună din când în când să vadă dacă mai trăiesc. O să moștenească tot ce am. Și numele meu o să meargă înainte. Dar eu am să fiu uitat. 

Musafirul a pus scos o piatră și a pus-o pe jos.  

  • Nu-ți mai frământa mintea că n-o să ajungi nicăieri. În zilele ce vor veni vei fi uitat de oameni. Și asta chiar nu contează. Să nu îți fie frică. Uite, pentru asta mai pun o piatră, una mai mare în grămăjoară. E un îndemn foarte sigur. La fel ți-am zis și în ziua în care te-a scos la ora de fizică la tablă și nu știai nimic, mi-aduc și acum aminte fața ta îngrozită. Și nu de notă, ci de scatoalcele care te așteptau acasă.
  • Mda, a plecat gazda ochii.
  • Asta se cheamă în zilele noastre depresie, a zâmbit musafirul. La clinică am multe cazuri, parcă din ce în ce mai multe. În alte vremuri erau zeii cei care ne necăjeau și încurcau planurile. De la Freud încoace am descoperit încrengăturile psihicului uman. Doar că nu e totul….pe cuvântul meu de psihiatru. Încă o piatră. Uite-o, așaz-o tu, te rog.

Gazda a luat piatra și i-a căutat un loc, cu ea încheia baza muntelui. Ca orice construcție are nevoie de o piatră unghiulară. Fără ea nu rezistă.

  • Dumnezeu ne cheamă în fiecare clipă spre desăvârșire, a zis musafirul, doar că noi nu-L auzim mereu. E pe cărarea fiecăruia, uneori chiar în fața lui. Are și medicina partea ei, tot de la El vine. O să dăm de capăt stării tale, nu-ți face griji. Cum o chema pe soția ta?

Gazda s-a făcut că n-aude, s-a ridicat și l-a poftit pe musafir să vadă împreună apusul de soare de pe terasă. La picioarele dealului pe care se afla vechea fermă se așternea un sol deșertic de culoare trandafirie ce se topea în depărtare în apele calme ale Mediteranei. Căldura zilei se domolise. Gazda a dispărut câteva minute. A revenit cu o tavă cu două pahare cu ceai de mentă. Lichidul roșiatic scotea aburi. Musafirul privea zarea cu ochii lui albastri și senini.

  • Am în plan să refac vechea fermă, a zis gazda. Într-o parte o să locuiesc iar partea dinspre vale o s-o închiriez. Vreau să construiesc și un cuptor de pâine. Așa o să am un venit la bătrânețe când nimeni nu o să-mi mai aducă un pahar cu apă. Și nici nu cred că o să mă invidieze cineva pentru o pârlită de fermă. Am lucrat toată viața pentru ONG-uri care se ocupă de chestii caritabile. Am văzut atâta suferință, copii subnutriți, orfani de război, copii care mor de boli incurabile. Ce vină sau păcate au!? Bărbați sfârtecați de bombe artizanale, femei maltratate. M-a apucat lehamitea de lumea asta. Au fost clipe când regetam că am adus în lumea asta pe băieții mei.
  • Ai tăi?
  • Da. Sigur sunt ai mei. Și ai mamei lor, bineînțeles. Gazda s-a încruntat ușor. 
  • Dacă ți-aș spune că sunt ai noștri ai tuturor, ce ai zice?
  • Aș zice că ai luat-o razna.
  • Pentru logica lumii de aici, da, am luat-o razna. Sigur că e bine că i-ai adus în lumea asta, aici e terenul de joacă. E bine să-i lași și pe ei să descopere lumea. Ei vin din gândurile lui Dumnezeu. Uite o piatră, să o punem la muntele nostru când revenim în casă. Cârjele părinților trebuie să pice la un moment dat. E și lumea lor, a copiilor, așa cum e și lumea ta. Dar toată, toată….e lumea Lui.
  • Așa strâmbă? Plină de nedreptăți? 
  • Aici stă toată frumusețea! Nu aș știi să-ți explic exact pentru că nu sunt teolog. Mai mult un admirator. 
  • Nu era mai bine să fim constrânși să facem doar ce e bine și plăcut Lui? Să nu ne mai pierdem vremea cu prostii…
  • Ca niște păpuși cu câlți în loc de creiere? Ca niște marionete, care fără mânuitor zac inerte într-o ladă? Ca niște roboți presetați? Am primit cel mai mare dar, cel al libertății și o genealogie fabuloasă. Suntem fii lui Dumnezeu. Ține și piatra asta.
  • Moartea ne așteaptă pe toți la capătul drumului. Te-ai înflăcărat cam tare cu teoriile tale. 

Cei doi au băut ceaiul în tăcere. Aburul fin se amesteca cu respirația lor. Soarele nu părea că se grăbește prea tare să apună. Orizontul se colora în toate nuanțele de roșu indigo, vinețiurile se amestecau cu sunetele ce veneau din vale. Clopotul sună iar. Un dangăt prelung ce se adâncește în vale. Sara o chema, da, Sara era soția mea, a murmurat gazda în gând.

  • Sunt foarte singur, a zis gazda la un moment dat. Ar fi fost bine să mai fie cineva cu mine „căci dacă unul cade, îl scoală tovarășul său. Dar vai de cel singur care cade și nu e cel de-al doilea să-l ridice.”
  • „Așișderea când doi dorm împreună, ei se încălzesc, dar unui singur, cum o să-i fie cald?” 
  • M-a pus pe gânduri „Ecclesiastul”. Uneori pare coerent, alteori nu, uneori e perspicace, alteori confuz. Pentru un om de rând ca mine, e greu de înțeles. Pare că viața, fără un dram de înțelepciune și cumpătare, nu merită trăită.
  • Sunt cu tine, a zis musafirul. Acum nu ești singur. Există leac pentru depresia ta, cercetările medicale au avansat. Au mai fost și alții care s-au închis în turnurile lor de fildeș și care au privit cu scârbă și îndoială lumea. Dar lumea de la picioarele lor muncea, se bucura, slăvea, trudea, năștea, iubea, suferea. Ieși puțin din turn, ți-o zic ca prieten. Vezi lumea așa cum e ea, nu cum ți-o imaginezi tu. Și ai să afli și despre tine o groază de lucruri.
  • N-am turn de fildeș, a zâmbit gazda. Doar o biată fermă care stă să se prăvale. Lumea e prea amenințătoare pentru slabele mele puteri.
  • Amenințarea e mai puternică decât execuția. Până pune lumea neroziile în practică, tu bucură-te de viață. 
  • Nu mă ajuți în niciun fel…
  • Nici nu pot, dacă tu nu vrei…

Au urmat minute-n șir de tăcere. Cei doi priveau orizontul care se întuneca. Apoi au intrat în casă.  Gazda a adus o carte groasă și s-a pus să citească cu voce tare din „Ecclesiastul”:

  • „În zi de fericire, fii plin de voie bună, iar în zi de nenorocire, socotește-te că și pe una și pe cealaltă tot Dumnezeu le-a făcut, așa că omul să nu găsească nimic de cârtit de pe urma lui Dumnezeu.” Apoi asta. „Însă iată, aceasta una am găsit: că Dumnezeu a făcut pe om drept, dar oamenii cutreieră tot felul de căi piezișe.”
  • Muntele nostru e gata curând. Sunt multe observații înțelepte, a zâmbit musafirul. Se potrivesc lumii în care trăim. Dar puteam trăi oricând, nu contează. E o călătorie, nu e important dacă eram în zdrențe în vremuri de demult sau posesori de Iphone. Eu cred că nedreptățile nu sunt ce par. Adică nu le pricepem noi sensul până la capăt.
  • Deci suntem liberi, avem mințile dezlegate sau nu? Ba pricepem, ba nu ne e dat să pricepem? Nu mai înțeleg…
  • E ca și cum am vrea să prindem misterul lumii și să-l băgăm într-un ibric. Să stea acolo până ne vine mintea la cap. Să facă și ceai pentru noi, cum ar fi? s-a amuzat musafirul. Un mic duh al lămpii, un sclav. Nu mai bine mergem noi în palatul lui?
  • Nu. Eu vreau să rămân la fermă și să fac pâine. 
  • O pâine amară…, a șoptit musafirul.
  • E pâinea mea.

Musafirul a așezat cu grijă, cu mare grijă o piatră mică rotundă. Muntele prindea contur. Soarele părea că nu dorește să apună. 

  • Sonetul 66 al lui Shakespeare îl știi? a întrebat musafirul.

„Mă uit scârbit la tot, și-aș vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Și pe femei batjocorite crunt”

 

  • Hai mai bine să-ți fac o pâine, ce zici? 

Gazda s-a ridicat de pe pernă și l-a invitat pe musafir în bucătărie. Și-a suflecat mânecile. Mâinile lui erau încă puternice și frământau aluatul cu îndemânare și multă grijă. Părea că face o ascultare. Făina sărea în aer și umplea plămânii și hainele celor doi bărbați cu pulbere fină. Gazdei îi sclipeau ochii de bucurie. A tăiat porțiuni din aluat și le-a transformat în bile de mărimea unui pumn. Le arunca în aer ca un jongleur apoi le prindea cu grija cu care un părinte prinde copilul jucăuș. Ceva nu i-a convenit și le-a topit iar în masa de aluat.

  • O să fac azi o tavă de chifle. Cunosc o rețetă de aluat, se spune că ar avea peste o mie de ani.
  • Făina nu se îndoiește de puterile ei. Se transformă în pâine și gata, a zis musafirul.
  • Rețeta e la bucătar.
  • Îți iese de fiecare dată?
  • Nu chiar de fiecare dată.
  • Ai nevoie de ajutor?
  • Doar de o rețetă bună și să fac tot ce pot cu mâinile mele, cât mai pot. Cât sunt în viață. Mort n-o să mai servesc nimănui.

Gazda a dus un deget la gură. Musafirul s-a pus pe un scaun la mică distanță și privește degetele gazdei cum se așază cuminți unul câte unul în aluatul moale. Au trecut minute bune de tăcere.

  • Sunt multe nedreptăți. Există, sunt sigure. Am putea pune o piatră, poate chiar două, pentru ele, a zis gazda cu mâinile în aluat. Dar întrebarea mea rămâne. Ce poate fi așa de bun în necazuri, durere,  boli? Tu ești medic, explică-mi. Sora mea a ales o viață pe care a crezut-o potrivită pentru ea, a luat un soț cu avere și a făcut căsătoria cu bună credință sperând într-o viață mai bună. Ea era o făptură blândă, poate cam moale, dar bine educată, serioasă. Am încercat să-i deschid ochii, bărbatul ăla o să-i mănânce zilele. Ea zâmbea și spunea că alături de el are tot ce și-ar fi dorit vreodată, aruncând ironii la adresa copilăriei noastre modeste. Părinții noștri ne-au îngrijit cum au putut ei mai bine. Biata de ea avut de suferit din cauza orgoliului lui nemăsurat, a geloziei, mâniei, ranchiunei lui. A căzut pradă unei boli crunte. Și a murit ca lovită de fulger. Iar el e bine-mersi. Ce dreptate mai e și asta? 
  • Alegi a avea sau a fi?
  • Nu pricep.
  • Asta e doar o parte a poveștii, a zis musafirul. Dacă alegi să neglijezi ființa din tine, poți da de necazuri. Dar nici asta nu ne e nouă dat să pricepem până la capăt. Nu ne putem apuca să judecăm soarta altuia, nu cunoaștem calea lui. Înainte să pleci din lumea de aici ai să predai intrumentele talentului tău. Și ai să pleci fără nimic. Și asta nu e nedrept. E îmbucurător chiar. Vei vedea, privind în urmă viața ta, că toate sunt în ordine, că totul e bine și că nimic nu e de schimbat. Poate că nici nu vei pleca. Vei veni.
  • Uită-te la pâinile mele, primul lucru cu adevărat sigur din ziua de azi! Dar iubirea? Iubirea-mi cui o las?

Gazda a pus tava plină cu chifle în cuptor. Era mulțumit. Cei doi s-au așezat iar pe perne, aveau de așteptat o vreme. Soarele încă nu ajunsese la lăcașul lui de pe partea cealaltă a pământului. Era timp. Și aer bun de respirat. Musafirul a scos din buzunar ciulinul și l-a pus peste grămăjoara de pietre. Țepii îi străpunseseră pielea degetelor, care acum sângerau ușor. Peste munte s-au scurs câteva picături de sânge. Soarele s-a oprit din drum. Clopotul a lăsat un dangăt prelung ca o urmă de lumină. Muntele era complet. 

Încăperea s-a umplut de miros de pâine și noaptea s-a așezat peste toată firea ca o pătură cu mozaic de stele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *