Interviu Marilù Oliva: Odiseu și femeile

-dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU

Marilù Oliva a rescris o parte din „Odiseea“. Scriitoarea și eseista din Italia a publicat „ Odiseea povestită de Penelopa, Circe, Calypso și celelalte“, carte tradusă în numeroase țări, inclusiv în România (la Editura Trei). Despre romanul său, despre odiseea lui… Odiseu și despre perspectivele feminine cu privire la ocolurile drumului de reîntoarcere în Itaca ale marelui erou antic povestește autoarea, în exclusivitate pentru România literară, în dialogul de față.

Cristian Pătrășconiu: Ce credeți că face Odiseu după ce se (re)instalează în Ithaca? Vreau să spun – dincolo de ceea ce știm din magnifica poveste a revenirii sale la Penelopa, în Ithaca…

Marilù Oliva: Dante ne povestește că el n-a putut renunța la căutarea cunoașterii, așa că a pornit iar pe mare, a trecut de coloanele lui Hercule și, aproape ajuns în pragul Purgatoriului, a fost înghițit de abisuri. Eu prefer să mă gândesc la el pe insula lui, bucurându-se de ce își dorise și urmărise decenii la rând, poate îngăduindu-și din când în când câteva luni de absență pentru a simți din nou fiorul călătoriei.

Odiseea –așa cum ați ales dumneavoastră să fie: povestită de femei – propune o perspectivă feministă sau, mai degrabă, una feminină?

În realitate, deja în Odiseea homerică se simte ceva extraordinar în raport cu reprezentarea femeii: este vorba de regine, prințese, semizeițe care își domină spațiile, care știu să discute cu aceeași abilitate a unui bărbat (talent, din păcate, nu atât de scontat, în antichitate), care îi pot sfida pe bărbați, care impun, fac planuri, chiar sfidează cu vicleșugurile lor. La Circe există o conștiință proto-feministă care îi dă o viziune lucidă a condiției feminine în epoca ei, condiție față de care ea se revoltă cu magia și poțiunile ei. Dar și acceptându-și singurătatea.

(De ce) sunt femeile mai puternice în Odiseea decât în Iliada?

Pentru că femeile din Iliada oglindeau rolul pe care îl aveau, în fapt, în Epoca de Bronz. Un rol marginal și ornamental, din moment ce – dacă excludem divinitățile – figurile feminine din Iliada sunt soții care toarnă copii și care stau acasă să sufere pentru soții războinici sau concubine, femei umilite în prosternație în fața poftelor bărbaților: în ambele cazuri, personaje pasive. E unul dintre aspectele care fac să se deosebească mult cele două poeme homerice și, într-adevăr, din acest motiv și din altele, eu înclin spre teoria separatistă, cea care susține că transcrierea Odiseii s-a întâmplat cu o mână diferită în raport cu cea a Iliadei. Probabil a fost vorba de mai mulți scriitori și cine poate spune dacă nu cumva printre aceștia nu a fost și o femeie, poate în ariergardă, să facă sugestii?

Ce fel de femei sunt acelea care marchează călătoria lui Odiseu? De ce nu seamănă una cu alta?

Sunt femei conștiențe de sine și de forța lor, aproape toate, și oglindesc o parte a imensei varietăți a feminității, din fericire diferită și complexă. Poate doar Nausica nu are o asemenea conștiință de sine, dată fiind vârsta ei tânără, dar este oricum o copilă dotată cu mare spirit de întâmpinare și arată solidaritate față de un necunoscut al cărui trecut încă nu-l cunoaște. Pentru Eurycleia sunt foarte clare limitele și dezavantajele poziției ei de sclavă, e obișnuită să plece capul și, cu venirea bătrâneții, să se simtă invizibilă. Calypso e un pic frivolă, poate, dar e tenace și luptă până în ultima clipă să nu-i dea drumul lui Ulise, Circe e la un nivel superior față de ea, mai puțin instinctivă și capricioasă, cu o mai bună strategie. Apoi e Penelopa, figură care-i corespunde soțului în ce privește șiretenia, diplomația și inteligența. Sunt femei pline de surprize, fiecare cu propriile talente, adesea dedicate țesutului ca toate femeile din Grecia antică în Evul Mediu elen: dar ele, dincolo de activitățile lor femeiești, știu să se comporte ca abile politiciene. Și apoi toate vor un singur lucru, pe eroul din Ithaca, care ține suspendată dorința proprie prin natura ei ambiguă, prin acest salt de la una la alta cu comportamentul lui șiret și fermecător.

Atena, zeița, e în cartea dumneavoastră beneficiara mai multor capitole – toate, denumite „Intermezzo“. De ce ați favorizat această prezență? Ce e Atena pentru această carte și, în mod fundamental, ce e ea pentru Odiseu?

Atena e un înger păzitor care îl însoțește pe Odiseu și îi apără familia: soția Penelopa, însărcinată în Ithaca să păzească tronul, și fiul Telemac, care riscă mult pentru că Procii pun la cale asasinarea lui. Atena are diferite puteri (de exemplu, e o adeptă a transformismului și o fabuloasă doctoriță de chirurgie plastică care îl întinerește pe Odiseu dintr-odată!) și reprezintă punctul de vedere al divinității. Ea nu împărtășește anumite exigențe umane, ca de exemplu nevoia pe care noi o avem de a ne vedea, îmbrățișa, atinge, altfel devenim melancolici. Atena e nemuritoare, dar, la fel ca semenii ei, invidiază un pic condiția noastră de muritori. E o zeiță specială, născută din capul lui Zeus, care nu se lasă supusă de nicio rudă de pe Muntele Olimp, oricât e de nobil. Și ea a luptat un pic ca să-și câștige drepturile, în fine.

Când ați citit prima oară Homer? Și cât de des recitiți Homer?

Am citit Odiseea în versiune integrală pentru prima dată la 14 ani, dar văzusem deja un serial TV foarte faimos în Italia, în regia lui Franco Rossi. O reconstituire fidelă și istoric plauzibilă, care deja mă făcuse să mă îndrăgostesc de șirul de evenimente. Recitesc Homer – pe fragmente, nu integral – în fiecare an pentru că îl predau la orele mele de epică.

Am putea spune că, în ce vă privește, există o (mare) poveste de iubire în raport cu această – magnifică, uriașă – carte, așa cum e Odiseea?

Desigur. Odiseea e un poem multiplu, o operă care conține foarte multe genuri, de la fantasy (Scilla și Caribda, Sirenele etc.) la recherche, de la pulp (să ne gândim la actele feroce de canibalism ale lui Ciclop) la romance. Pentru că e povestea de iubire a tuturor femeilor care l-au așteptat sau care l-au regretat.

De ce iubim Odiseea? De ce aceasta nu este o simplă carte? De ce ne întoarcem iar și și iar la ea?

Pentru că în ea sunt scrise dorințele noastre, temerile noastre (abandonul, moartea, despărțirea), pentru că ne permite să evadăm într-un altundeva hipnotic și sugestiv. Apoi ne învață că merită să lupți ca să-ți urmezi visurile.

E cartea arhetipală a sufletului omenesc?

În ea sunt aproape toate arhetipurile. Soțul, exploratorul, soția, amanta, prietena, înțeleapta, rebela, creatorul (care aici devine constructor/ tâmplar/dulgher), vrăjitoarea, îngerul păzitor, monstrul și așa mai departe.

Pe urmele lui Umberto Eco, exagerăm dacă spunem că Odiseea e una dintre marile „opere deschise“?

Odiseea ne deschide diferite scenarii, e ca o matrioșcă al cărei conținut însă nu-l cunoaștem și asta ne stârnește imaginația. Fără să mai punem la socoteală că finalul ar putea, tocmai, să deschidă din nou alte orizonturi.

De ce rătăcește Odiseu așa de mult? De ce trebuie să rătăcească atâta timp?

Asta ar trebui să-l întrebăm pe Fatum, în care grecii credeau cu ardoare și căruia chiar și zeii trebuiau să i se supună.

Pe cine alegeți între Ahile și Odiseu?

Depinde pentru ce. Odiseu e figură de ruptură în raport cu mâniosul Ahile sau arogantul Agamemnon, anchilozați în propriile ranchiuni și în propriile dorințe avide. Regele Ithacăi e respectuos și răbdător, uneori cedează și plânge. Forța lui rezidă în mhtiV, cuvânt grecesc care reunește inteligență, șiretenie și capacitate polimorfă de a răspunde realității. Pentru că el e ultimul dintre eroi: odată încheiată epoca urii oarbe, se privește în sfârșit spre un timp al civilizației. L-aș alege pe Achile ca aliat în luptă, pe Odiseu ca tovarăș de viață. Pe Ahile pentru o oră de sex, pe Odiseu pentru o noapte de neuitat.

Cum sunt astăzi cu noi zeii & eroii din vechimea povestită de Iliada și Odiseea? Cum sunt ei „în viață“, vreau să zic…Ce fel de „oglindă“ pentru prezent e Odiseea?

Originile universului grec sunt pline de sânge și de violență și războaiele lui îngrozitoare care izbucnesc la început stau mărturie. Zeus se afirmă peste ceilalți zei pentru că a reușit să nu fie înghițit de tatăl lui și pentru că, la rândul lui, a exploatat violența ca să se impună. Ceilalți zei ai Olimpului sunt asemănători bărbaților și femeilor, deci poartă aceleași vicii și aceleași virtuți pe care noi, vrând, nevrând, le manifestăm dintotdeauna. Abuzul, cruzimea, necinstea sunt foarte actuale, așa cum ne învață Istoria. Dar persistă și sentimentele bune, din fericire.

Vă propun un mic joc, o mică provocare: dacă Odiseu ar trăi astăzi, el ar fi un mare prozator sau mai degrabă un mare hermeneut, un teoretician al literaturii?

Un mare adept al transformismului, capabil să renască din propria cenușă și să se reinventeze de fiecare dată.

În carte ați ales să mențineți forma arhaică a unor termeni. Spre exemplu: nostos, hybris, politropos. Sunt termeni-cheie, desigur. Sunt aceștia și „ancore“ foarte solide care ne ajută să fixăm textul/textele despre Odiseu, ancore foarte bune pentru a acosta în „portul“ Homer?

Da, în portul Homer și în mentalitatea epocii. Sunt piese fundamentale pentru a înțelege Evul Mediu elen, vârsta istorică în care s-au format oral poemele.

Cum ar fi/cum ar fi fost ca Homer să aibă în mână cartea aceasta a dumneavoastră în care refaceți o poveste atât de cunoscută lui?

Ar fi foarte interesantă reacția lui. Cred că e o persoană ironică, în opinia mea ar înțelege intențiile mele și, din când în când, în timpul lecturii, ar lăsa să-i scape câte un zâmbet.

De ce „nimeni nu știe să se întoarcă acasă așa cum știe Odiseu“ (Roberto Calasso)?

Pentru că nimeni nu perseverează, nu descoperă, nu-și revine ca el în timpul peripețiilor amenințătoare. Apoi, Odiseu face o magie. Și de departe își face simțită permanența și, când se întoarce, e ca și cum n-ar fi plecat niciodată. Totul vorbește despre el: de la patul scobit într-un trunchi de măslin, de la tristețea din ochii tatălui lui și de la așteptarea din cei ai soției, de la speranța lui Telemac și de la cânturile sfâșietoare ale poetului. Absența lui urlă prezența lui.

notă: interviu publicat în premieră în revista România literară, aici!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *