Etty Hillesum: Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) 3

Vineri dimineață [10 iulie 1942]

Ar trebui să învârt deasupra capului acest stilou subțire ca pe un ciocan și cuvintele ar trebui să fie tot atâtea lovituri de baros pentru a povesti despre un destin și un fragment de istorie cum încă n-au mai fost până acum. Nu în această formă totalitară, organizată la nivel de mase, înglobând toată Europa. Trebuie totuși să rămână în viață câțiva oameni pentru a fi mai târziu cronicarii acestor vremuri. Aș vrea mai târziu să mă număr printre ei, să fiu și eu o măruntă cronicăreasă.

11 iulie 1942. Sâmbătă dimineață, ora 11. Despre lucrurile ultime, lucrurile cele mai grave ale acestei vieți poți vorbi abia atunci când cuvintele țâșnesc din tine la fel de simplu și firesc ca apa dintr-un izvor. Și dacă Dumnezeu nu mă ajută mai departe, atunci îl voi ajuta eu pe Dumnezeu. Treptat, întreaga suprafață a pământului se va transforma într-un singur mare lagăr și aproape nimeni nu va mai putea rămâne afară. Este o fază prin care trebuie să trecem. Evreii de-aici își povestesc unii altora lucruri drăguțe: că în Germania,jurnal (1941–1942) 177 evreii sunt zidiți de vii sau exterminați cu gaze toxice. Nu este prea înțelept că se răspândesc asemenea istorioare, și pe deasupra: să zicem că toate astea se întâmplă într-un fel sau în altul, ei bine, doar nu noi suntem răspunzători de acele fapte?

Seara. Nu, nu cred că voi pieri. După-amiază, acel scurt moment de mare disperare și tristețe, nu din cauza a tot ce se întâmplă, ci pur și simplu pentru mine însămi; gândul că ar trebui să-l las singur, nici măcar tristețea pe care dorul de el mi-o va aduce mie, ci tristețea pe care dorul lui de mine i-o va aduce lui. Acum câteva zile credeam că nu mi s-ar mai putea întâmpla nimic dacă aș primi citația, că trecusem prin toate suferințele cu anticipație, însă după-amiază am constatat brusc că toate astea mă pot apăsa totuși încă mult mai tare decât o făcuseră deja. A fost foarte greu. O clipă ți-am fost infidelă, Doamne, însă nu întru totul. Este bine să treci prin asemenea momente de disperare și istovire temporară – o stare de calm permanent ar avea ceva aproape supraomenesc. Dar acum știu din nou că voi depăși orice disperare. Azi după-amiază n-aș fi crezut că în seara asta voi putea sta din nou la acest birou atât de calmă și concentrată. Preț de o clipă, deznădejdea a stins tot focul din mine, a șters bună parte din coerență și-atunci a apărut tristețea asta imensă. Și-apoi iar miile de griji mărunte, picioarele care încep să doară după o jumătate de oră de mers, durerile de cap ce se pot înteți atât de tare încât să te zdrobească din interior și așa mai departe. Încă o dată, toate au trecut. Știu că voi mai zăcea deseori sfârșită și distrusă, trântită de pământul lui Dumnezeu. Dar mai cred și că sunt foarte rezistentă și voi putea întotdeauna să mă ridic din nou în picioare. Cu toate că azi după-amiază am fost supusă unui proces de împietrire și abrutizare și am simțit pe pielea mea ce-ar putea face din noi niște ani trăiți în circumstanțe extreme. Însă acum capul mi-e din nou limpede. Astă-seară mă culc devreme și mâine voi fi complet refăcută. Mâine va trebui să vorbesc cu el pe îndelete despre soarta noastră și despre cum s-o întâmpinăm. Sigur!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *