De la birtul „Trei ochi sub plapumă” la bodega „Trei bețivi”

În 2016 se lansa în București barul „Trei bețivi”. Am publicat atunci acest articol, pe un site dispărut în prezent, și am zis că nu strică să-l reiau și aici.

Cifra trei este hipnotizatoare pentru industria de profil din România. Asta pentru că vorbim de birtăşie şi nu de literatură predată în şcoala gimnazială, unde trei este magic: trei copii ai împăratului, se dă de trei ori peste cap, trei zmei paralei, trei doamne şi toate trei, sau trei-ul ca laitmotiv minulescian etc. O explicaţie o putem găsi la Mircea Constantinescu: „Dacă bucureştenii nu aveau grădini suspendate, ca Semiramida, aveau în schimb grădini de vară. Ele evocau (şi evocă) cele drei gute dinge (n.m. – trei lucruri bune) ale bucureşteanului înghesuit, prin alegerea nenorocoasă a oraşului, în situaţia de a nu poseda nici ieşire la munte, nici la mare; cele trei bunuri ale sale fost-au: mititeii ardeiaţi puternic ca să nu miroasă; vinul piperat la preţ, care se lăsa pe urmă cu sulfat de cupru la stomac; muzica pentru toate simţirile şi nesimţirile”[1].

Doi ochi plus unu

Un procent suficient – încât să devină categorie – din bodegile despre care cronicarii bucureşteni vorbesc prin cărţile lor au în titulatură această cifră.

Una din cele mai interesante poveşti este cea a birtului „Trei ochi sub plapumă”. „Aproape de întretăierea Căii Moşilor cu Bulevardul Republicii (n.m. – actualul Bulevard Carol) au pomenit bătrânii o cârciumă cu mare renume în tot oraşul. Cârciuma Fărâmiţoaiei, pe care o cumpărase un Gheorghe Băcanu, o botezară numaidecât bucureştenii «La trei ochi sub plapumă», fiindcă nevasta cârciumarului era chioară de ochiul stâng. Avea acest beteşug, ce-i drept, dar ce minunăţii ieşeau din mâinile ei! Ciorba de burtă sau tuslamaua, piftia, scordoleaua de raci, sarmalele)! Iar vinul adus cu oala din adâncul răcoros al pivniţei pentru fiecare client în parte oprea de multe ori avalanşa bucureştenilor în drumul spre Moş Pascali (n.m. – o să scriu şi despre el, dar cu altă ocazie). Când se aprindeau din vinul cel proaspăt puneau lăutarii să le zică de inimă albastră ori îl îndemnau pe cârciumar să le povestească întâmplarea de pomină, în care crâşmăriţa făcuse moarte de om. Fusese în tinereţea ei femeie aprig de frumoasă.
Dar într-o noapte, dând hoţii buzna peste ei, i-au prins bărbatul în frânghii şi au început a-l chinui ca să le spună ascunzătoarea banilor. Pe femeia care dârdâia de frică aproape că nici n-au băgat-o în seamă, când au văzut-o chitindu-se sub macat, cu dinţii clănţănind ca-n Gerul Bobotezei, deşi întâmplarea se potrivea în toiul verii. Numai că ea dăduse lângă pat de făcăleţul cel nou cumpărat în ajun, şi când îi veni bine, izbi cu disperare în capul a doi dintre tâhari, culcându-i la pământ. În luptă cu al treilea şi-a spart ochiul în cuţitul care încerca s-o fulgere. Nu l-a mai putut doborî; însă, uluit de furia acestui drac de muiere, hoţul a dat bir cu fugiţii. Femeii i-a mers numele în tot târgul, care s-a şi grăbit, după nedezminţitul obicei al bucureştenilor, să-i poreclească cârciuma aşa cum am arătat”[2]. Lelia Zamari[3] spune că în local exista şi un tablou în care proprietarul era înfăţişat în pat cu nevasta. „Se spune că aci se mânca și se bea atât de bine încât chiar unii boieri, care se alivăneau pe lângă dormitor, lepădau caftanele și se alăturau prostimii, îmbrăcați cu straie ca ale acestora unde petreceau zile și nopți că-și puneau amanet până și anteriile, dacă li se terminau galbenii din pungă”.

[1] Mircea Constantinescu, Cum îndemult Bucureştii petreceau, Editura Albatros, 1977

[2] Alexandru Predescu, Dâmboviţă, apă dulce…, Editura Albatros 1970

[3] Lelia Zamari, Comerţ şi Loisir în vechiul Bucureşti, Editura Vremea, 2007, colecţia Planeta Bucureşti

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *