E iarăși vară!

Contradictorie istoric, mai ales în luna august, vara la români prezintă o anume trăsătură dominantă până şi la nivel poetic. Reacţionând cu totul diferit, foarte uman deci, stihuitorii noştri n-au prea avut  în vedere amănuntele estivale, atât de neplăcute uneori, precum pandemiile; și totuși…

Alecsandri, spre pildă, entuziasmat de tunetele furtunii iminente, fără a ști câți litri vor fi pe metru pătrat, descifrează în ele „La răsărit urare! urare la apus” (Tunetul). Lucrurile nu sunt mai clare nici azi, cu atât mai mult cu cât privim spre apus, în timp ce mimăm strădania de a construi autostrada către răsărit… Respectabilul bard surprinde și gingăşia estivală în versuri pline de candoare: „Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,/ Pe o scară de lumină se coboară, pe sub soare.” (Secerişul); evident, nu putem să nu asociem imaginea cu modul senin în care ni „se fâlfâie” nouă, românilor, de jos până sus, de multe lucruri importante, mai cu seamă de cele interzise spre binele nostru, fie și temporar, atitudine explicabilă, dacă nu scuzabilă vara, căci „Aerul e-n neclintire, el devine arzător” (ibidem). Cu toate acestea, unii mai lucrează, idilic, uşor sexualizat chiar:   „Fetele fără ştergare şi flăcăii fără brâu” (ibidem).

Nu putem să nu sintetizăm, chiar meteo prozaic, cu nenea Iancu: „Căldură mare…”

Din motive greu, dar poate, totuşi, lesne de priceput, un poem cu tentă agrară, Bărăganul, este „Dedicat Măriei Sale Domnitorului”; bafta lui Alecsandri e că nu trăieşte azi;  poemul rămâne o dovadă scrisă că versificările dedicate nu le-au inventat trăitorii în comunism. Evident, fără nici o legătură cu Măria Sa, poezia ne prezintă însă o imagine ce poate trimite la Domnitor și la circumstanțialii lui: „Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână,/ Vro doi români în soare şi-o sprintenă română/ Încungiură ceaunul, ce fierbe fumegos,/ Pe foc, şi mai departe, un câne roade-un os”. Deducem că sunt toţi supuşii Măriei Sale: şi cei ce stau tăcuţi lângă fântână, idem  sprintenii din jurul ceaunului şi, mai cu seamă, lătrătorii care mai apucă un oscior…

Unui ardelean sensibil, cum e Coşbuc, frumuseţea verii îi provoacă lăcrimarea pozitivă (uneori și pozitivarea poate fi bună, în afara pandemiei): „Aş vrea să plâng de fericit… Mi-e inima de lacrimi plină” (Vara). Desigur altfel stau lucrurile dacă tocmai ţi-ai pierdut cardul, locul de muncă sau, mai ales, PCR  te-a scos … pozitiv.  Senzaţia devine neplăcută cu totul la pierderea funcției: „Un cuptor e roşul soare/ Şi cărbune sub picioare/ E nisipul.” (ibidem).

La fel de sensibil, dar mult mai realist, Şt. O. Iosif descrie seceta românească în imagini care, paradoxal, amintesc de inundaţiile ultimilor ani, când jandarmii profesionişti înălţau diguri, în timp ce locuitorii satelor închinau la umbra birtului, câte una mică. Iată deci cum era când nu se revărsau puhoaiele dezlănţuite, iar canalizările nu…, refulau (conform media): „E secetă – şi de căldură/ Pe câmp porumbul se usucă,/ Vitele mor în bătătură…/ Ţăranii-n cârciumă se-adună.”(Pasteluri).

Pentru un  orășean  însă, precum Bacovia, vara înseamnă realităţi olfactive urbane; descompunerea e la tot pasul, chiar dacă încă nu era la modă avertizarea cu vreun cod colorat, astfel încât viii şi morţii răspândesc aceeaşi duhoare, din motive diferite, bănuim; poetul nu se apleacă asupra conflictului primăriei cu societatea de salubrizare, vizând mai curând pompele funebre și serviciul de urgență căci nu doar „cadavrele se descompun”, ci şi „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi” (Cuptor). Nu poţi să nu simţi aceeaşi miasmă, când afli că o fetiţă de 11 ani a fost violată de aşa-zisul unchi, iar oamenii legii au dispus cercetarea violatorului (presupus, desigur) în stare de libertate. Apoi, tot circul creat în jurul nenorocitului copil, dovedind  dispreţul general pentru fundamentalul principiu roman după care „Copilului i se cuvine suprema grijă”; în asemenea condiţii  „e miros de cadavre, iubito”. Şi iată cum vara mai zămislește un învins, cu atât mai trist cu cât e un copil şi fiindcă „celor învinşi le rămâne o singură salvare: să nu mai spere la nici o salvare” (Vergilius).

Dacă pentru violatori şi alte scursori ocrotite de legile  democrației  factorul meteo este irelevant, pentru unele categorii căldura estivală generează tulburări irezolvabile, căci, abia se încheie un post, că începe următorul; și astfel nu e de mirare că  degeaba „Histerizate fecioare pale,/ La ferestre deschise, palpită”, soarta lor e să rămână „pale, şi nu se mai mărită” (Amurg de vară). Europenizarea fumătorilor, consolidată deja,  îi face pe acești  nostalgici ai teraselor pandemice  să iubească vara cu tristețe: „noi eram o ceată tristă -/ Prin fumul de ţigări, ca-n nouri…/ Gândeam la lumi ce nu există”. (Amurg de vară)

Nu poate lipsi din  repertoriul estival național, obligatoriu, la loc de frunte, mai puţin de cinste, bâlciul procentajului la bacalaureat; pe nimeni nu interesează ce şi cât ştiu absolvenţii de liceu, ci procentul general care, oricum, nu e bun; e, fie ceauşist, dacă depăşeşte 90, fie excesiv de sever, dacă e sub 80, dezastruos – sub 70. Cine sunt vinovaţii? Desigur, profesorii… Paradoxal, urmează vânătoarea celor de dincolo, având ca scop racolarea cât mai multor absolvenți din dezastruosul învățământ românesc. 

Eterna râcă politicianistă nu aduce nimic nou, având mai curând ceva tot mai desuet,  plictisitor și repetitiv; datul cu părerea și din mâini continuă steril  adeverind că nici România nouă (9) nu se clădește cu flecăreală. Zeama din ceaunul cranian fierbe însă când la foc mic, când dând pe afară…

Ziua eroilor și discret 23 august relevă încă o dată, aşa cum am mai scris-o, că nici după moarte nu suntem egali.

Toate trec însă, urmând nostalgiile de toamnă și probabil un nou val.

Până atunci eventual să ascultăm Ombra mai fu…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *