Ducele Victor de Broglie: Demnitate și consecvență în Europa primei jumătăți de secol XIX. Partea a II-a- Descrieri și portrete

Partea a doua a studiului (prima parte: https://www.lapunkt.ro/2021/05/ducele-victor-de-broglie-demnitate-si-consecventa-in-europa-primei-jumatati-de-secol-xix-partea-i/) se articulează în jurul unor descrieri și portrete de interes pentru cititor, nu numai pentru a creiona lumea de ieri ci și pentru a da frâu liber propriei imaginații în ceea ce înseamnă analogiile și, deopotrivă, diferențierile față de lumea de astăzi. Punctul de plecare este confesiunea emoționantă ducelui de Broglie prin care ideile, convingerile și trăirile sale acum crepusculare aduc cu ele însele peste timp și nostalgie dar și certitudinea unei vieți împlinite. Nu este deloc puțin ca, în „apus de soare” (parafrazez titlul dramei istorice, creație a lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea) să ai seninătatea de a privi înapoi cu înțelegere și de a crede în același timp că menirea ta încă nu s-a încheiat: „Iubesc viața, o iubesc și o cultiv precum Montaigne, așa cum i-a plăcut Domnului să ne-o încredințeze; m-am bucurat de ea în copilărie, tinerețe, maturitate și încă și acum, în ultima sa parte, cu blândețe și recunoștință. Nu regret nimic din ceea ce mi-a răpit succesiv trecerea anilor; cred că pe măsură ce trăiești mai mult, câștigi în definitiv mai mult decât pierzi și că, știind a fi al timpului și anilor tăi, pe măsură ce omul la exterior se distruge, în interiorul său se reînnoiește”. O asemenea mărturisire de credință („Souvenirs – 1785-1870 – du Feu duc de Broglie”, publicate în limba franceză de editura Bibliolife, sursa bibliografică principală) aduce cu sine o privire cuprinzătoare asupra trecutului, materializată în portrete și descrieri cuceritoare ca lectură dar și surprinzătoare prin acuratețe și obiectivitate. Îmi propun astfel ca în rândurile următoare să prezint un duce de Broglie de o certă profunzime descriptivă și nu numai. 

În anul 1805, în plin regim imperial napoleonian (în anul 1804 Napoleon Bonaparte a devenit Împărat al Franței), tânărul duce de Broglie efectuează o călătorie în mai multe țări europene. Descrierea Olandei este foarte interesantă și trimite imediat cu gândul la Immanuel Wallerstein și al său „Sistem mondial modern” sau la Max Weber, autorul lucrării „Etica protestantă și spiritul capitalist”. Descrierea sus-menționată debutează într-o notă descurajantă pentru călătorul anului 1805 dar se încheie prin elogierea spiritului antreprenorial, disciplinei muncii, respectului pentru natură în totalitatea sa: „Nimic mai melancolic în acele timpuri decât spectacolul Olandei. Porturile pustii, nu mai vedeam la Amsterdam sau Rotterdam decât carcasele goale ale unor clădiri dezgolite. Magazine închise, iarbă crescută pe străzi. Orașul Haga ne-a oferit o imagine mai animată: Regele Ludovic, anturajul său, guvernul și corpul diplomatic asigurau un pic de activitate dar, când am fost eu acolo, regele era absent, corpul diplomatic dispersat, guvernul în vacanță; ne-am întâlnit cu câteva familii de mari comercianți, bogați dar discreți care, cu toată ruina omniprezentă, au păstrat o relație plină de beneficii cu Anglia…Totuși mi s-a părut că se desprind din picturi și aud cuvintele rostite de acești admirabili bürgermeisteri ai lui Rembrandt și Van Dyck…Măreață și singulară națiune, atât de diferită de poporul german de care o leagă partea mai mică a unei origini comune, așa cum limba vorbită este un dialect germanic; atât de diferită de națiunea engleză, de care se simte apropiată prin anii de alianță, obiceiurile comerciale, raporturile continue; atât de diferită de națiunea franceză și chiar de cea belgiană, partenera sa în cele mai crude momente ale propriei sale existențe; națiune serioasă și rațională, econoamă și perseverentă, ce și-a plătit din plin libertatea civilă și religioasă prin 80 de ani de ruine, lupte, eșafod, călăi, având măiestria de a-și păstra obiceiurile, gesturile cele mai simple, energia calmă și de neînvins sub dominația franceză, murind sub monarhie și republică, trecând după cum au fost timpurile de la o formă de guvernare la alta cu un anume tip de inteligență îngăduitoare; niciodată sau aproape niciodată nu a confundat libertatea cu turbulența sau ordinea cu servitutea”. Cuvintele atât de înțelepte de mai sus au fost completate de descrierea Olandei agricole a începutului de secol XIX, un deziderat organizatoric pentru mulți actori statali sau nu, inclusiv în contemporaneitate: „Câmpuri împărțite în compartimente simetrice, pământ rural mărginit de diguri; recolte transportate în căruțe ce traversau în ordine digurile în galopul cailor; aceștia mâncau în grajduri pâine și beau bere precum vizitii lor”. Autorul distinge, poate mai important decât adevărul absolut al celor scrise, respectul pentru condițiile  de hrană și repaus ale animalului de povară alături de admirația pentru organizarea și compartimentarea muncii. În anul 1810, teritoriul olandez fiind în continuare ocupat de regimul imperial napoleonian, ducele de Broglie avea să descrie cu admirație coabitarea între reprezentanții francezi și cei olandezi în instituția comună a Consiliului de Stat. Nu este, cu siguranță, prima dată în istorie când de fapt aparentul învins este cel care în realitate impune, la toate palierele, învingătorului: „Poartă cu ei în discuții bunul simț, fermitatea și sângele rece al propriului caracter național; rezistă, cu argumentație excelentă, pedanteriei birocratice agasante ce încearcă să se substituie obiceiurilor proprii; opun formei fondul, legendara lor probitate tratativelor complicate, aprecierea rațională a cifrelor în detrimentul coloanelor statistice…Împăratul Napoleon I nu a încetat să repete consilierilor săi că în administrația olandeză totul are ca fundament prezumpția de onestitate și bun simț, pe când în a noastră prezumpția prostiei și fraudei”. Un tablou realist în care virtuțile și calitățile olandeze sunt recunoscute și apreciate de cuceritor, iar tarele propriului sistem administrativ sunt și mai vizibile în contactul cu funcționalitatea și eficacitatea. Este de salutat că, raportându-ne totuși la început de secol XIX, nu regăsim nimic din emfaza sau aroganța cuceritorului, ci dimpotrivă. 

În aceiași ani ducele Victor de Broglie efectuează o călătorie în Austria, Iliria (denumirea generică în epocă pentru teritoriile dalmate), orașele italiene, Austria și Polonia. Evenimentele dramatice ale campaniei lui Napoleon I din Rusia (1812), respectiv Restaurația (Napoleon I a abdicat în 1814 și, cu o întrerupere cunoscută în istorie sub denumirea de „regimul celor 100 zile”, pentru următorii 10 ani, până in 1824, regele Franței va fi Ludovic al-XVIII-lea), îl vor surprinde pe ducele de Broglie în Polonia. Reliefez alăturat impresiile de călătorie prin aceste spații, interesante prin descrierea unor orașe și arii teritoriale importante: „Părăsind Viena am traversat Carinthia și Carnioli; am sosit la începutul sezonului ploios la Laybach, lider al provinciilor ilirice. Am rămas puțin timp la Laybach și m-am deplasat către Petrinia, realizând un lung ocol prin Trieste, Fiume, Karlstadt, traversând astfel aproape toată Croația, pe un timp detestabil și drumuri îngrozitoare”. Ajuns la Petrinia, „ducele de Ragusa, guvernator general al provinciilor ilirice” îi transmite să se întoarcă la Trieste. Îmi permit câteva considerații încărcate, cred, de o nuanță simbolică. Laybach este Ljubljana de astăzi, capitala Sloveniei, iar calitatea sa de „lider al provinciilor ilirice” ne arată că, încă de acum peste două sute de ani, acest teritoriu a fost nu numai integrat mai degrabă arealului habsburgic, ci și un primus inter pares în ceea ce a însemnat lumea slavilor de sud. Petrinia și Karlstadt sunt Petrinja și Karlovac (orașe din Croația continentală), iar Fiume este actualul port croat Rijeka. De asemenea este de remarcat că orașul-port Trieste (și astăzi cel mai important nod naval al Adriaticii de Nord-Est) s-a bucurat de un statut cu totul special, ca port-fanion al imperiului austriac. Acest aspect transpare și din faptul că ducele de Ragusa (orașul Dubrovnik, port croat situat în sudul țării), în calitate de guvernator general, avea sediul la Trieste. În același timp menționarea calității unor drumuri („îngrozitoare”) arată, cel mai probabil, decalajul în termeni de infrastructură și transport pe această placă turnantă între vestul, centrul și sud-estul Europei începutului de secol XIX, cu toate concluziile de rigoare. 

Cititorul, pe măsura lecturii „Amintirilor” ducelui Victor de Broglie, devine cel mai probabil  uimit sau surprins la momentul descrierii Veneției. Cuvintele ducelui sunt neîndurătoare în a descrie farmecul pierdut al unei așezări unice: „Un oraș vid și în ruină; toată populația nobilă și bogată l-a părăsit; ferestrele palatelor închise; magnificele tablouri din biserici acoperite de fum și mucegai; teatrul Fenice închis; Piața San Marco tristă și sumbră….un spectacol dezolant”. Analogia cu versurile poeziei scrise mai târziu de Mihai Eminescu este însă imediată („S-a stins viața falnicei Veneții/N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri /Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/Pătrunde luna, înălbind pereții….”). Veneția, în acei ani, nu mai era strălucita Serenissima de odinioară ci doar o posesiune a Împăratului Napoleon I (instituționalizată prin tratatul de la Campo Formio/1797).  Prin contrast Milano „este vesel și surâzător, o capitală în adevăratul sens al cuvântului. Curte animată, cai frumoși, echipaje elegante, nimic nu lipsea”. Un tablou citadin cu totul diferit. Milano, după tratatul de la Utrecht (1713) a devenit posesiune austriacă, pendulând la finalul secolului XVIII între cucerirea napoleoniană (1797) respectiv cea austriacă. Orașul și-a păstrat calitatea de capitală (a Regatului Lombard-Venețian) inclusiv mai târziu odată cu desfășurarea și prevederile Congresului de la Viena (1815). 

În anul 1812 (anul campaniei “Marii Armate” a lui Napoleon I în Rusia) ducele de Broglie a îndeplinit calitatea de atașat la ambasada franceză la Varșovia. Trecând prin Berlin („mare și trist oraș”, scurtă și plastică descriere ce m-a dus cu gândul imediat la cuvintele lui Heinrich Heine: „Împăratul a suflat și Prusia nu mai există”) naratorul dezvăluie cititorului simpatia sa cu totul particulară pentru cauza poloneză, pentru această „țară fără noroc, demnă de interes prin nenorocirile sale, sacrificiu și curaj, victimă în ultimul secol al celei mai negre și obraznice perfidii”. Constituirea și menținerea unui mare regat al Poloniei ar fi fost însă una dificilă și „l-ar fi costat pe Napoleon ani de război mai numeroși decât propria viață”. Ducele de Broglie admiră Cracovia („un oraș mic dar original și bogat în amintiri istorice, cu împrejurimi minunate”). În acest peisaj aproape bucolic (ducele evocă frumusețea, maiestuozitatea castelelor poloneze) lovește ca un trăsnet vestea dezastrului militar din Rusia. Scena este dramatică și elocventă, pornind de la presentimente până la fatalitatea însăși, întotdeauna una implacabilă: „Viitorul mi se părea încărcat de un nor sumbru ce nu înceta să se mărească, cu fiecare zi. Avidă de noutăți, lumea nu îndrăznea să întrebe nimic…După șase săptămâni de perplexitate, în primele zile ale lui decembrie, un ambasador palid, consternat, înfrânt, fără a spune un cuvânt, mi-a întins cel de al 29-lea buletin al Marii Armate: Buletinul fatal de la Berezina”. Ducele de Broglie va descrie cu realistă amărăciune oportunismul dintotdeauna și vizibil la toate palierele. Plecând de la Varșovia către Viena remarcă amar că „am găsit peste tot ușile închise” iar spectacolul oamenilor care, „după ce au servit, încurajat, flatat, secondat Împăratul în toate imprudențele și crimele sale, se dezlănțuie acum împotriva lui, îmi provoacă un dezgust profund”. Nimic nou ieri, astăzi și probabil mâine, pe linia autenticei loialități sau măcar a minimei demnități personale versus lipsa de conduită și principialitate tradusă printr-o detestabilă adaptare, reușită sau nu. 

Închei acest articol prin prezentarea a două portrete, Împăratul Napoleon I respectiv Țarul Alexandru I. Ducele de Broglie nu l-a simpatizat pe Napoleon Bonaparte, însă mai importantă a fost puterea de a recunoaște, peste ani, unicitatea acestei figuri istorice. Dacă la început descrierea este impregnată de o rezervă profundă, poate chiar antipatie („s-a oprit la dejun, precum un simplu călător, la hanul din Ormes:. Nu mai era tânărul Prim Consul…Chiar și la înfățișarea exterioară totul se schimbase: Pieptul scurt și greoi, picioarele puternice și musculoase, tenul palid, fruntea cheală, figura afectată precum o medalie romană. Nu aș spune, precum servitoarea din han, că în toate gesturile sale avea coroana pe cap și sceptrul în mână. Nu am văzut nimic din toate acestea…mi s-a părut că în El se simțea Împăratul, însă Împăratul celor mai întunecate zile”), mult mai târziu (în „Amintiri”) tonul a fost totuși diferit, trădând dacă nu admirație, cel puțin o fascinație față de personalitatea „micului caporal”: „S-a reîmbolnăvit pe 1 mai 1821; a avut un cancer la stomac. Din a treia zi toți s-au temut pentru viața sa; în a cincea zi speranța a renăscut dar a doua zi, 5 mai, la orele șase fără zece ale serii, a murit fără convulsii, după o scurtă agonie, în vârstă de cincizeci și unu de ani, opt luni și douăzeci de zile. Moartea sa nu a putut distruge aproape deloc speranțele atașate numelui său. În țară, în rândurile vechii sale armate dispersate, foștii săi soldați au refuzat să creadă; ofițerii cu jumătate de soldă și dezamăgiții și-au întors privirea spre fiul în vârstă de 11 ani și crescut de bunicul său, împărat al Austriei, asupra căruia s-au fabulat mii de povești, unele mai puerile decât altele….Ceilalți au fost jenați și apăsați de numele de Bonaparte, pe care altădată nici nu ar fi îndrăznit să-l mărturisească sau să-l critice. Dacă este adevărat, cum astăzi înclin să cred, că Napoleon a fost cea mai mare figură a istoriei, cum dispariția sa atunci nu mi-a marcat mai mult spiritul? Probabil vechea mea aversiune a fost atunci mai puternică….”.  

În aceleași „Amintiri” ducele de Broglie evocă și figura Țarului Alexandru I, la moartea sa survenită în anul 1825: „Avea 49 de ani; sănătatea nu era alterată, astfel vestea a fost una neașteptată…..S-a negociat mereu cu el pentru că a dispus de 60.000 soldați, însă nu s-a putut conta pe el pentru că nu a știut ce dorea și cu atât mai puțin ce și-ar fi dorit. Caracterul său fluctuant, ideile sale versatile, ușurința de a schimba în permanență decorurile alb și negru, la Tilsit cu împăratul Napoleon, la Troppau cu domnul Metternich, la Paris cu domnul La Fayette sau doamna Krüdener, l-au transformat în inamicul liberalilor și în Casandra diplomaților….Nu a murit, așa cum se uzitează în țara sa printr-un alt procedeu, dar nu aș fi deloc mirat dacă aș afla că regretul de a-i abandona la congresul de la Laybach pe sărmanii greci pe care el i-a îndemnat la insurecție timp de 20 de ani, i-a agravat boala de care a suferit”. Referințele sunt legate atât de influența lui Barbara Juliane (baroneasa von Krüdener) asupra lui Alexandru I cât, mai ales, de reliefarea a ceea ce s-a întâmplat în 1821 și anume reprimarea revoltei grecești de către trupele otomane (ultima ciocnire având loc la Drăgășani), episod în care s-a produs și mișcarea lui Tudor Vladimirescu din Țara Românească. Sigur, acesta este un capitol distinct cu paliere de reunire dar și de separare al fiecărei insurecții în contextul general al revoltelor de început de secol XIX din provinciile creștine ale Imperiului Otoman (în context, autorul evocă figura lui Alexandru Ipsilanti „descendent al uneia dintre cele mai respectabile familii din Fanar, educat la școala militară din Sankt-Petersburg, general-maior în garda imperială”/quod erat demonstrandum…) însă, cel mai important, ducele de Broglie a remarcat echivocul și schimbarea permanentă de registru politic a Țarului, prioritară fiind extinderea dacă nu a dominației, cu siguranță a influenței politico-militare ruse în sud-estul european. 

Portretele sus-menționate, ce se încadrează într-o galerie mult mai extinsă, oferă cititorului nu atât explicații cât percepții asupra unei perioade dense și complexe din istoria Europei de secol XIX, importante atât prin statura intelectuală veritabilă a ducelui de Broglie cât și prin  realismul și voința de a accepta și însuși necesare ajustări privind personalități, fapte sau descrieri de esență istorică.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *