MUSICA PURITAS DOMINICA (tardivele regrete)

sunt fie inutile, fie  false, mincinoase; două capodopere verdiene ne demonstrează indubitabil acest adevăr. Așa cum subliniam nu demult, Verdi pare să nu se implice sentimental ci dă forma muzicală perfectă unei stări umane. De subliniat dintru început că există mereu un „intermediar”. În Otello, Iago, întruchiparea perfidiei eficiente – răul de dragul răului – învinge în competiția cu hormonii lui Otello care împing la crimă. Aria finală, sumbră, exprimă tocmai regretul inutil al criminalului. În Trubadurul, regretul Azucenei, „intermediara”,  e de-a dreptul pervers, mai mult decât fals: nu numai că nu regretă moartea adoptivului Manrico, lăsându-l pe Conte (fratele) fără grai, dar exultă simțindu-se împlinită printr-o răzbunare venită în timp: „era  fratele tău!”. Nu e regret ci strigăt de victorie. 

Ca întotdeauna suferă ele, doamnele adică. Crima lui Otello e precedată de o rugăciune a Desdemonei, unică prin sensibilitate și durere, o Ave Maria atipică încât putem spune că numai Verdi o putea compune. Înainte de a muri, Manrico ascultă confesiunea muribundei Leonora, oarecum pe aceeași linie cu rugăciunea amintită. Îl ascultăm pe Placido, un Otello temperamental perfect până în ultima clipă (Verdi nu iartă: în nici o montare criminalul nu apucă să-și mai atingă victima în ciuda regretelor … tardive).  Apoi Ave Maria cu Sonya Ioncheva dar și cu angelica Aida Garifulina într-un cadru totuși sublim. În fine, un deznodământ  la Covent Garden unic prin interpreți. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *