Ducele Victor de Broglie: Demnitate și consecvență în Europa primei jumătăți de secol XIX. Partea I

„Îmi scriu istoria, nu scriu nici istoria, nici pentru istorie.”

Ducele Victor de Broglie  

 

Interesul pentru figura ducelui de Broglie (Charles-Achille-Victor-Léonce de Broglie, 1785-1870) a fost prilejuit de lecturarea corespondenței între François Guizot și fiica sa, Henriette de Witt, născută Guizot. Într-un studiu anterior am scris respectiv reprodus următoarele idei ce descriu relația de constantă și puternică prietenie între acesta din urmă și ducele de Broglie: „Cuvintele lui François Guizot, la moartea prietenului său (ducele de Broglie), așa cum apar redate în scrisoarea către Henriette (26 ianuarie 1870), sunt pline de afecțiune, nostalgice dar și emoționante, cuprinzând în ele însele finalul unei amiciții de o viață: ‘Am pierdut cel mai vechi, mai bun și unic prieten. Un suflet atât de frumos, atât de mândru dar și de modest, un altruist simplu și complet prin profunzimea sa,  cu un respect atât de intens pentru adevăr și libertate; adept al adevărului divin și al libertății umane, atât de pios și atât de devotat binelui oamenilor; un om al sentimentelor nobile și pure, fără nicio pasiune meschină! Gândindu-mă la el simt în același timp profunzimea pierderii sale și mă bucur încă de întreaga sa valoare…Nu mă pot despărți de asemenea oameni. Când mă voi alătura lor, cu tot ceea ce am mai drag în această lume?’  

Într-o epistolă ulterioară către fiica sa (10 februarie 1870), François Guizot îi redă acesteia, dar și nouă, cititorilor de peste ani, o scenă emoționantă, în care adevăratele valori ale vieții transpar și ne determină să medităm asupra însemnătății acestora. Fiul celui dispărut, Albert de Broglie, îl vizitează pe François Guizot și îi prezintă un paragraf din testamentul tatălui său (ducele de Broglie): ‘Las moștenire prietenului meu, domnul Guizot, o lucrare pe care poate să o aleagă din biblioteca mea după cum crede de cuviință’. Scena propriu-zisă este povestită în întregul său dramatism în care regăsim solidaritate intelectuală, identitate afectivă, de ce nu iubire: ‘Privesc lunga noastră prietenie precum unul din bunurile cele mai prețioase pe care mi le-a acordat Domnul…Am fost foarte mișcat. Este imposibil să existe mai multă profunzime în simplitate. Albert a fost la rândul său emoționat…Vedeam în fața mea, ascultându-l, pe tatăl și mama sa, două din cele mai nobile suflete ce mi-a fost sortit să le întâlnesc. Acestea sunt marile averi și șanse ale vieții’.”

Prin urmare, am simțit nevoia de a parcurge mai multe lucrări referitoare la ducele Victor de Broglie (parlamentar, ministru al afacerilor externe, președinte al Consiliului de Miniștri, ambasador al Franței la Londra, membru al Academiei Franceze), dar îndeosebi memoriile acestuia, intitulate „Souvenirs – 1785-1870 – du Feu duc de Broglie”, publicate în limba franceză de editura Bibliolife. Am descoperit o personalitate remarcabilă ce a străbătut, cu naturalețea și firescul caracteristice doar marilor spirite, o epocă istorică fascinantă dar și traumatizantă. Vlăstar al Casei de Broglie, cu origini piemonteze (nordul Italiei/regiunea Piemont), ce „a dat Franței” trei mareșali (conform lui Léonce Guilhaud de Lavergne, în lucrarea „Le duc de Broglie”, FB Editions, sursă bibliografică, de asemenea), și anume: Victor-Maurice de Broglie (în vremea Regelui-Soare Ludovic al XIV-lea), François-Marie de Broglie (înnobilat cu titlul de duce, militar și diplomat respectabil în calitate de ambasador în Anglia, comandant general al Alsaciei, al armatei de Boemia etc.) și Victor-François de Broglie, bunicul ducelui Victor de Broglie, mareșal la 42 de ani, ministru de Război, de asemenea înnobilat cu titlul de prinț de împărăteasa Maria Tereza a Austriei (1740-1780), după o bătălie câștigată în fața trupelor prusace. Fiul acestuia din  urmă (Claude-Victor de Broglie, tatăl ducelui de Broglie) a avut un destin tragic și nemeritat. Militar de un profund patriotism, în vremea Revoluției Franceze s-a poziționat de partea reformatorilor adepți ai conceptelor de „egalitate în libertate” și „abolire a privilegiilor” (alături de nume cunoscute precum Gilbert du Motier, marchiz de La Fayette sau Stanislas Marie-Adélaïde, conte de Clermont-Tonnerre). Regalist din convingere (susținător al monarhiei constituționale), nu a acceptat suspendarea regelui Ludovic al-XVI-lea, a demisionat și a refuzat în același timp să emigreze. A fost executat la vârsta de 37 de ani, în data de 27 iunie 1794. 

Ducele Victor de Broglie nu a uitat niciodată, precum prietenul său de o viață François Guizot, traumele Revoluției Franceze. Inclusiv în „Amintiri” regăsim impactul acestui fenomen ce a marcat profund propria sa copilărie: Incendierea clădirii numite „Hotel de Castries” („auzeam distinct din casa noastră strigătele oamenilor și zgomotul mobilierului aruncat de pe ferestre direct pe caldarâm”), fuga familiei regale urmată de capturarea acesteia la Varennes (21 iunie 1791) și „consternarea de pe figura învățătorului surorilor mele” sau „arestarea părinților”, urmată de executarea tatălui său. De altfel, toate acestea l-au surprins pe foarte tânărul duce de Broglie în localitatea Vesoul și vor provoca, de fiecare dată, amintiri ale unor răni ce nu s-au închis niciodată: „Nu traversez vreodată acest oraș, ceea ce mi se întâmplă adesea, fără să fiu copleșit de amintiri de care îmi este greu să mă apăr”. 

Ducele de Broglie a analizat îndeaproape cu multă atenție și cumpănire Revoluția și tot ceea ce a urmat. Pozițiile sale publice au fost dintotdeauna echilibrate, adversare neîmpăcate ale absolutismului sub orice formă. Într-un discurs din anul 1820 se pronunță (public, ca membru în Legislativ) împotriva dreptului absolut al regelui (suntem în timpul Restaurației familiei regale de Bourbon, în plină domnie a regelui Ludovic al-XVIII-lea) de a dispune de dreptul de declarare a păcii sau războiului: „Nimeni nu ne poate convinge că atribuțiile noastre se limitează a trata legea propusă strict din punct de vedere financiar…Mă gândesc la viitor. Nu! Noi nu suntem aici reuniți pentru a suferi un război de fiecare dată când îi place guvernului să ni-l impună. Nu! Nu suntem aici pentru a furniza oameni, a vota în mod stupid impozite fără dezbateri, precum niște simpli executanți”. Totodată, ducele Victor de Broglie se poziționează ca adversar al intervenției  trupelor franceze în Spania. Este vorba de susținerea absolutismului simbolizat de regele Ferdinand al VII-lea și, subsidiar, de sprijinul monarhiei franceze pentru menținerea la putere a regimului respectiv. Cuvintele ducelui de Broglie sunt edificatoare și merită salutate peste timp ca o mărturie a unei atitudini progresiste, a viziunii și, de ce nu, a anticipării unei istorii cu un curs inexorabil și cu învățăminte pe măsură: „Fără îndoială, dacă voința celor ce ne conduc destinele este de a trata francezii precum își tratează Austria subiecții italieni, dacă își propun să deschidă temnițele pentru cei mai buni dintre cetățeni, să sugrume limbajul și demersurile unei opinii independente, să distrugă încă de la înmugurire educația publică, să facă loc bănuielii, supravegherii și spionajului până în mijlocul propriilor familii, au toate motivele să se teamă nu numai de exemplul Spaniei, ci chiar de contactul cu cea mai mică scânteie de libertate ce s-ar aprinde într-o anume parte; dar, dacă viziunea lor este cea a respectării cu strictețe a Constituției, a cultivării ordinii în instituțiile noastre, a redării puterii opiniei, a garanțiilor securității individului, a independenței proceselor electorale și imparțialității justiției, nu au a se teme de legiferarea Cortes-urilor. Dacă însă tremură în fața acestora din urmă, își pronunță propria condamnare”. Poziția este exprimată și mai tranșant, într-un discurs din 1823: „Regele Spaniei, reîntors după cinci ani de exil, obține și se folosește de puterea absolută și subjugă în mod umilitor poporul ce a eliberat Europa; face bine ceea ce face: nicio voce între suverani nu se ridică pentru a-l combate; primește chiar elogii și felicitări de peste tot! Această putere piere prin propriile sale greșeli….Dreptul de a rezista tiraniei a dispărut de pe Pământ? Cele mai frumoase amintiri ale umanității aparțin unor epoci glorioase în care popoarele ce au civilizat lumea au dat proba propriei măreții morale și au lăsat posterității exemple minunate de libertate și virtute. Cele mai frumoase pagini de istorie sunt cele consacrate celebrării cetățenilor generoși și eliberatori de țară”.  

O poziție atât de categorică și de altminteri demnă de semnalat nu are ca fundament în mod exclusiv arta elocinței și nici nu este fortificată doar de propriile convingeri și, totodată, propria cultură. Sunt și experiențe anterioare ce revin în memorie și contribuie la rândul lor la o afirmare a perenității libertății și responsabilității, în detrimentul unei autorități închipuite și aparente ce poate îmbrăca, aceasta din urmă, forme tragice și, poate paradoxal, de compasiune la nivel personal. Descrierea de mai jos, reliefată de lectura „Amintirilor”, surprinde regalitatea spaniolă din vremea Împăratului Napoleon I, percepută de tânărul, pe atunci, duce de Broglie (la acea dată locuia la Ormes). Familia regală, un instrument, nimic mai mult, al regimului imperial francez, este descrisă aproape înduioșător și mă determină să mă gândesc, poate deplasat față de context, la versurile unui cântec interpretat de Charles Aznavour („Viens voire les comédiens…”). Cuplul regal spaniol, convocat de Napoleon I la reședința sa de la Fontainebleau, face un popas la Ormes, venind de la Bayonne: „Tot atelajul, în parte somptuos și în parte grotesc, în care își făceau loc în mod vizibil și un soi de cutezanță dar și de precipitare, acest amestec de antichitate lipsită de prestigiu, de fast lipsit de eleganță, o vitrină în același timp aurită și jalnică, îți aduce totodată lacrimi în ochi și surâsul pe buze. Era Spania însăși! Era însăși ramura Bourbon-ilor de Spania! Era însuși cuplul regal!”.  

Am menționat în rândurile de mai sus raportarea ducelui de Broglie față de anii întunecați (așa cum i-a perceput) de final de secol XVIII în Franța. Revoluția Franceză este prezentă, direct sau indirect, în fiecare pagină a „Amintirilor” sale. Este dificil să comensurez amploarea descriptivă, dar și sufletească, a impactului acelor timpuri pentru autor. Remarcabilă este însă puterea de a accepta ireversibilitatea procesului revoluționar și faptul că nu a negat ponderea acesteia în istoria Franței. Cuvintele sale sunt mărturie a acurateței analizei, respectiv a deschiderii intelectuale ale unui personaj care, în fața spectacolului istoriei și, totodată, a tragediei sale familiale (se întoarce pe domeniul de la Broglie și se întreabă „cum au fost furate în triumf și pentru bani tunurile pe care bunicul meu le câștigase prin luptă de la inamic, cum a fost demontată biblioteca, iar intendentul Mérimée a sărit pe fereastră pentru a scăpa: Vanitate umană!”; nu pot să nu mă gândesc la rugul lui Jan Hus și la cuvintele sale „Sancta simplicitas” din Boemia secolului XV…) are puterea de a recunoaște însemnătatea uriașei mișcări revoluționare, părând să susțină ceea ce astăzi știm, și anume că „cine nu cunoaște istoria riscă să o repete”: „Sentimentele mele au fost din cele mai vii, intențiile juste și opiniile raționale. Fără să disprețuiesc sau să denigrez Vechiul Regim, orice tentativă de a-l repune în drepturi era una puerilă…Detestând în același timp statul revoluționar, dezordinile antrenate de acesta și crimele comise, am privit Revoluția Franceză in globo precum o criză inevitabilă și salutară. În politică am întrevăzut în guvernul Statelor Unite modelul de viitor al națiunilor civilizate și monarhia engleză ca guvernare adaptată cel mai bine prezentului; am disprețuit despotismul și am văzut în monarhia administrativă doar o stare de tranziție”. Totuși, trauma anilor revoluționari predomină, cum este și firesc de altfel și chiar mă duce cu gândul la ceea ce mult mai târziu Hannah Arendt a denumit „banalitatea răului”. Acest concept mi-a revenit în minte atunci când am parcurs cele scrise de ducele de Broglie cu prilejul prezenței sale în provincia Vendée (rămasă în istoria Franței tradițional regalistă) respectiv al relatărilor locuitorilor, cu un aer de fapt divers, privind masacrele și represiunile regimului „Terorii” (1793-1795, simbolizat de Maximilien de Robespierre, supranumit „Incoruptibilul”): „Stranie națiune căreia i se potrivesc cuvintele geniului grec și anume că ea nu poate face, din moarte sau nenorociri deopotrivă, un lucru serios”).  În context, a fost amintită lovitura de stat din 18 Brumaire (9/10 noiembrie 1799, generalul Napoleon Bonaparte pune capăt regimului Directorial), respectiv absoluta sa utilitate dar și provizoratul acesteia: „Soluția, însă nu una suficientă, a fost 18 Brumaire. Nu loviturile de stat ne-au lipsit în ultimii zece ani, ci ceea ce le face scuzabile adică geniul, înțelepciunea, vigoarea: Le determină să fie în favoarea societății acum, dar inutile în viitor”. Deși, după cum vom vedea, ducele de Broglie nu a fost un admirator al lui Napoleon I, a recunoscut necesitatea stringentă a ceea ce a purtat numele de 18 Brumaire: „A fost contrariul lui 18 Fructidor. 18 Brumaire a fondat ceea ce înainte 18 Fructidor a distrus. A fost o eliberare, au urmat 4 ani rodnici împotriva inamicilor din exterior, respectiv a dezordinii și anarhiei din interior. Acești 4 ani au fost, alături de cei 10 ani ai lui Henri IV, cea mai bună și mai nobilă parte a istoriei Franței”. Referințele au fost 18 Fructidor (4 septembrie 1797, represiunea împotriva adepților monarhiei din Corpul Legislativ, exercitată de trupele generalului Augereau și ordonată de guvernul revoluționar francez al Directoriatului 1795-1799), anii 1799-1804 (până la proclamarea lui Napoleon împărat al Franței), respectiv figura lui Henri IV (1589-1610), primul suveran al dinastiei de Bourbon, autor al Edictului de la Nantes, al pacificării Franței, al unor indispensabile reforme economice (financiare, comerciale) realizate cu ajutorul lui Sully (Maximilien de Bethune), în calitatea sa de intendent al finanțelor.

Voi încheia această primă parte prin semnificația descrierii a patru gravuri prezente în cabinetul de lucru al ducelui de Broglie. Acestea constituie și redau privitorului, de altfel, istoria „guvernărilor libere ale popoarelor moderne ce datează din 4 mari epoci: Caracterul acestor popoare, șansa acestor guvernări par scrise chiar pe fruntea fondatorilor, în atitudinea, privirea și gesturile lor; toți și-au respectat cuvântul, de la un an la altul, din tată în fiu, de la o revoluție la alta”. Evident, interesul cititorului se îndreaptă imediat către identificarea sau mai degrabă tâlcul gravurilor sus-menționate. Acestea reprezintă „Magna Charta Libertatum” de la 1215 și pe regele John Lackland/Ioan Fără de Țară; jurământul de la Grütli, prin care 3 cantoane elvețiene (Uri, Schwyz, Unterwald) au încheiat o alianță împotriva lui Rudolf I de Habsburg „în Anul Domnului 1291 la începutul lunii august”; declarația de independență a Statelor Unite ale Americii, respectiv așa-numitul „jurământ de la Jeu de Paume”. Acesta din urmă desemnează o sală din castelul de la Versailles (jocul denumit paume era un precursor al tenisului de astăzi) în care, la data de 20 iunie 1789, datorită faptului că  regele Ludovic al-XVI-lea a închis o altă încăpere denumită „Menus-Plaisirs”, deputații s-au instalat în sala alăturată („Jeu de Paume”) și au rostit următorul jurământ: „Jurăm să nu ne separăm niciodată și să ne reunim oriunde circumstanțele o solicită până când Constituția regatului va fi fondată și definitivată pe o temelie solidă”. Dacă jurământul de la Grütli a fost mitul fondator al Elveției, jurământul de la „Jeu de Paume” a fost punctul de plecare al democrației franceze. 

Acestea au fost doar o parte din convingerile și principiile ducelui Victor de Broglie, prezentate în primul dintr-o suită de articole. La amurgul vieții, omul politic dublat de omul de cultură Victor de Broglie a scris, cu titlu testamentar, următoarele idei ce aduc cu sine atât înțelepciunea senectuții, cât și, lucru extrem de rar, lipsa regretelor sau remușcărilor față de conduita demnă și consecventă pe întregul parcurs al unei cariere politice: „Am trăit mai mult de 70 de ani, am traversat mai multe epoci de dezordini, nenorociri și crime. Domnul nu m-a ferit nici de încercări, nici de lovituri; mi-a acordat șansa de a recunoaște întotdeauna înțelepciunea căilor sale și perfecțiunea operelor sale….În conduita mea nu am nimic de apărat, nimic de publicat, nimic de explicat din ceea ce aduce atingere onoarei, probității private și politice; am trăit îndeajuns, am văzut pe cei mai clarvăzători înșelându-se și pe cei mai abili dând greș la rândul lor…..”.                     

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *