Colorista de umbre sau aventurile Poetresei Habar N-ai

Anda Mihaela Miroiu pare decisă să se pună împotriva stilului convenţional de a scrie poezie, nu dintr-un deficit de inspiraţie, nu pentru a da curs unei ,,mode” axate pe simplificare masivă (cum potenţează, de pildă, minimalismul zilelor noastre), nu dintr-un capriciu de moment, nu din dorinţa ieşirilor gratuite la rampă sau a ,,corectitudinii” po(i)etice, ci datorită potenţialului inepuizabil pe care îl conţine abstractul, abstract care, provenit din etimologia anglistă, se tălmăceşte în română prin rezumat. Fiindcă da, cele două capitole (deliberat lăsate să ,,curgă” unul după celălalt) care îi jalonează cartea, ORBIRI şi ANOTIMPURI au în vedere procedeul imagistic de tip contre-jour (ce pune în centru lumina intensă prin care se expune un obiect sau un personaj, efectul astfel obţinut fiind acela că, la nivelul celui care se situează cu faţa către experiment, a privitorului orientat contra, realitatea îşi pierde masiv din consistenţă şi din identitate, reducându-se la nivel de siluete-contur, şi acestea proiectate în negru, disoluţia coloristicii originale fiind evidentă) folosit în fotografie şi în pictură, procedeu care, în aceeaşi accepţiune anglistă, poartă numele de against light. În cartea la care ne referim, ortografierea cu majusculă nu e întâmplătoare, scriitoarea venind în întâmpinarea carenţelor de vedere, nu atât a cecităţii ochiului-organ de simţ, cât a ,,orbirilor” sinonime cu îndepărtarea de tradiţionalism. Accentul pus pe acel pare din fraza introductivă, în condiţiile apartenenţei Andei Mihaela Miroiu la abstract (in abstractionis veritas, în abstracţiune şade adevărul, pare a spune poeta), este întrutotul justificat, abstractul operând, pe lângă pletora de oximoron (alăturarea a doi termeni antitetici în scopul ,,deturnării” de la sensurile iniţiale: ,,înalţ orbirea/transparentă în stările ei interioare” –p.42) cu binoame de tip aparenţă-esenţă, suprafaţă-profunzime, prezenţă-absenţă. Anda Mihaela Miroiu, tentată de experiment, de ,,împotrivire”, de procedura rezumativă, de enigmistică şi de relativizare, de potenţarea misterului şi de încifrare, de plasare voluntară în zona absurdului, încearcă (şi reuşeşte la un înalt nivel calitativ şi contând în exclusivitate pe inedit) să transplanteze sus-numita metodă în felul în care scrie poezie, care, oricât ar fi de abstractă, are certe puncte de pornire concrete (abstractul şi concretul coexistă şi se influenţează reciproc), la fel şi unele ipostazieri ale scriitoarei. În cheie simbolică (simboluri care-şi pierd astfel semnificaţia ,,clasicizantă” cunoscută prin apelul la interpretarea hermeneutică ,,pe stil vechi”), Anda Mihaela Miroiu lansează o provocare de nişă, propunând cititorului cu un ochi exersat un veritabil joc noocratic, un fel de blind date (de întâlnire nepregătită, ,,neregizată”, la întâmplare, sub auspiciile surprizei şi hazardului), care solicită imaginaţia şi deopotrivă intelectul, sfidare a logicii şi, de ce nu, a retoricii încetăţenite.

Anda Mihaela Miroiu ,,vede” înţelesuri care omului de rând îi scapă şi care, mai de fiecare dată, au darul de a contaria. Cu alte cuvinte, poeta (al cărei statut e discutabil din punct de vedere nihilist-avangardist) bagă cititorul ,,în beznă”, acţiune mult mai interesantă şi mai tentantă (tentaţia labirintului) decât poezia ,,domoală” şi sensurile ,,la vedere”. În ton cu contre-jour-ul, lumina care se degajă din poemele autoarei este una oximoronică, de tip black light (negrul ce conţine toate culorile), de unde şi refuzul poeziei solare, vitaliste. Ceea ce rezultă împrumută din efectul-surpriză al gloanţelor oarbe (capse detonante), la care contează efectul sonor, nu potenţialul letal, ele fiind inofensive, ,,mult zgomot pentru nimic”, capabile să intimideze, să atragă atenţia asupra lor şi să inducă în eroare, pirotehnie disimulativă, în care orbirile nu sunt atât deficienţe de vedere, cât neglijenţă, ignorare, superficialitate (studiată), refuz al evidenţelor, abatere de la canon.

E o lumină ,,căzută”, care-şi pierde lucşii, solitară (în ciuda intensităţii pe care o degajă), ce-şi are originea într-un spaţiu incert, imposibil de definit, u-topic, ce lasă deschisă calea presupunerilor şi a constatărilor speculative. În loc de veterotestamentarul ,,Să fie lumină!” sau de imperativul goethe-ean ,,Mehr Licht!”, avem o disoluţie de substanţă, o ,,amânare”-întârziere: ,,câtă singurătate să fie în centrul luminii/ şi cât de târziu palpită orbirea în tăcere…” (p.10). În replică, întunericul prezintă avantajul că ascunde şi că nu orbeşte, nu arde retina, dar, în schimb, conduce la rătăcire, la pierderea reperelor, de unde nevoia de sprijin, de ,,baston” alb, de persoană călăuzitoare (rol asumat de poetă). După cum există viteza luminii, există şi o viteză a întunericului, ani-lumină vs. ani-întuneric.

Orbirea se pliază pe terifianta senzaţie de gol, de gaură neagră, de abis. A fi orb la cele ce se petrec în jurul tău, presupune detaşare, nonparticipare, delimitare a celor pe care vrem să le vedem de cele pe care nu vrem să le vedem. În sens figurat, orbirile ţin şi de alegerile neinspirate (mentalul ,,orb”), de incontrolabil (love is blind), de patimi (a te lăsa orbit de avere, de lux şi de vicii), dar şi reacţii pe care le declanşează calofilul, monumentalul (orbit de frumuseţe, înrobit, fascinat, fermecat). Poeziei Andei Mihaela Miroiu îi lipsesc elementele de ghidaj, cititorul fiind lăsat să se descurce pe cont propriu la decodarea înţelesurilor apocrife. E o poezie ,,în orb”, în care anumiţi termeni îşi găsesc corespondentul prin raportare la negativul lor, gen tăcere=nonvorbire, întuneric=nonlumină, singurătate=noncuplu.

,,sufăr de înserare” (p.12), ni se confesează poeta, justificându-şi astfel predilecţia pentru crepuscul şi amurg, la care se adaugă ,,luciditatea mă sperie” (idem), de unde evaziunea în iraţional, în afara lui lux-lucis. Sunt versuri (pierderi deliberate ale (pre)vederii) care nasc întrebări şi dileme (diversitatea punctelor de vedere) şi ridică serioase probleme de interpretare. Legat de dispariţia reperelor (şi, odată cu ele, a identităţii), poeta fie bulversează aruncând în plin haos, fie propune proiecţii în oglindă, în care stânga devine dreapta, dreapta, stânga, plusul, minus, reconfigurând astfel din temelii: ,,uneori invoc un paradis în oglindă/ alteori din poziţia fetusului/ mă văd ostilă.” (idem). Ostilitatea Andei Mihaela Miroiu lasă impresia de lehamite existenţială (,,cadenţă fără expresie” –idem; ,,de unde atâta jubilare?” –p.16)), de abandon şi de refuz, de autosituare în afara concretului care pare să-şi fi epuizat rezervele de nou şi de atractivitate: ,,mă retrag timpului adresă” (idem). 

Potrivit dihotomiei/alternanţei planurilor şi a perspectivelor (shift of perspectives) pe care le realizează procedeul fotografic contre-jour, poeta e preocupată de ,,porţionare”, de fragmentare-defragmentare, de modulare-demodulare, de plasare în zona ,,jumătăţilor”, a lui ,,semi” şi a răscrucii, a scindării, a schizoidiei şi a dubletelor, a aşteptării fără obiect: ,,ca un balans pe jumătate”, ,,cealaltă jumătate orbeşte” (idem); ,,nici azi, nici mâine…/dinaintea orbilor/adaugă priviri finale/cum/dinapoia gurii/se articulează note atonale” (p.14); ,,când două jumătăţi de arc/formează calm o sferă” (p.22); ,,anotimpul de gheaţă/acoperă din jumătatea lui/expresii amorfe/cu acces la propriul interior/prin emoţia căderilor ascunse // cealaltă jumătate/probabil moare prima dată,/sau rămâne tăcută/şi rău face/putea să o fi făcut cu mult timp în urmă” (p.28); ,,ca şi cum n-ar fi a doua jumătate/aripa oglindită de alb” (p.46); ,,o peliculă translucidă/îmi lasă ochiul uscat/de o parte şi de alta” (p.68); ,,ia loc în jumătatea fără astâmpăr!” (p.70); ,,cu umbra ochi din celălalt spaţiu”, ,,când tăcerea/dezleagă cuvinte în căuşul palmelor/şi absoarbe de aceeaşi parte a buzelor/o notă de ambră/rămâi în jumătatea nedreaptă” (p.76); ,,să fie măsură egală primului zâmbet atins” (p.82); ,,tăcerea bonsai înflorit în plină iarnă/nu poate păstra păsările cerului/de-o parte hrăneşte zborul/de cealaltă mirarea”, ,,vezi bine a desena în cer o elipsă/strânge ţesutul pe linia braţului/în îmbrăţişări trecute de prima jumătate” (p.88); ,,abia acum entuziasmul/va fi aşchii minutat” (p.96); ,,pe jumătate aşteaptă prezentul/cealaltă aruncă sudalme din umbră” (p.98).

Autoritară în faţa versului, neacordând acestuia niciun drept la replică, ,,ascultă versule şi taci/din ziduri nu ies poeme” (idem), Anda Mihaela Miroiu are momente de revenire la luciditatea care îi provoacă temeri şi vertij. Necesitatea imperativului e o încercare de a ţine lucrurile cât de cât sub control: ,,frânge-mă cuvânt!” (p.38); ,,orbeşte, îţi spun!” (p.46); ,,adevărul e fir de nisip/fie-ne acolo din el!” (p.76); ,,ARTĂ-MĂ!” (p.80); ,,apără să nu apun!” (p.84); ,,spaţiul în care ne-am refugiat zâmbetele/ascute liniştea imperativ, aici!” (p.88). 

Ce e ,,contra” (contre-jour) în poemele scriitoarei, cine şi ce se opune cui? Orbirea, luminii; tăcerea, vorbirii; gândul, articulării; singurătatea, comuniunii; palpitul, împietririi; retragerea, prezenţei active; jumătatea, întregului; cenuşa, focului; ostilitatea, pacifismului; ternul, expresivităţii; atonalul, tonalităţii; zidul, locului plat; dezvăţul, procesului paideic; mucavaua, materialului trainic; ghemuitul, poziţiei verticale demne; ordinea, devălmăşiei; silueta, imaginii consistente; jubilarea, închiderii în sine; risipa, belşugului; paloarea, rumenelii; acum, lui mâine; înăuntrul, lui înafară etc.

Într-o lume abstractă, în care problema identităţii (a lui who’s who?) se pune acut, Anda Mihaela Miroiu are tentativa autodefinirii (îşi este sieşi origine), demers sortit eşecului datorită ambiguităţii conceptului identitar cu o geometrie variabilă, care ridică probleme de limitare-delimitare chiar şi în sfera (mai permisivă, ordonată, palpabilă) a concretului: ,,sunt exact distanţa dintre/ochiul meu neplâns şi propria-i orbită/sunt eu din mine însămi/paloare de moarte hrănită cu risipă/numai în mine o sumă de planete” (p.16). Aşadar, aneantizare, risipă, des-fiinţare, osmoză aparentă, ,,planetarium” de tip surogat sau ,,mucava”, femeia-planetarium, ochiul-microplanetă, ariditate, carenţă afectivă, disfuncţionalitate şi imunitate la sentiment (ochiul văduvit de lacrimi), paloare ce aminteşte de muzeul figurilor de ceară. Abstractizând, poeta destabilizează conceptul identitar.

Hermeneutica de tip nod gordian a Andei Mihaela Miroiu e complicată şi de tonul grav, de absenţa vitalităţii (care să deschidă ochiul spre geana de lumină), de adresabilitatea ce basculează între autochestionare sau retorică adresată ,,celuilalt”, la fel de ,,alunecos” (şi imposibil de ,,prins”) în privinţa identităţii: ,,mă auzi?” (idem).

Poeta e în contra timpului şi anotimpului. Flash-urile sale în orb, la fel de oximoronice ca majoritatea asocierilor bizare de cuvinte pe care le realizează, o conduc la esenţă, la atracţia şi coexistenţa contrariilor: ,,orbirea/miez din lumină/desfăcut până la dermă” (p.18), fapt ce presupune că în miezul lucrurilor, in medias res, se ajunge prin ,,eviscerare”, prin ,,descuamare” progresivă, prin înlăturarea straturilor de piele-înveliş (echivalentul studiului şi al cercetării, al experimentului şi al escamotării misterului), indiferent de forma sau de consistenţa în care se află. La Anda Mihaela Miroiu abundă verbele ,,contondente” (predilecţia spre violenţă), incisive (ce merg până la extincţie şi sublimare holocaustică-ardere de tot) şi inospitaliere (refractare la domesticitate), semn al unei existenţe ulcerate, semn că refugiul în abstract nu e furnizor de reverii calme sau de pacifism: ,,striveşte umbra glasului/care/adună şi rupe din tine/tăceri” (idem); ,,topind aripa de Înalt/ar agăţa lumina”, ,,(…) frigul creşte-n oase” (p.20); ,,nume de orb mă rupi de cuvânt” (p.22); ,,certitudinea anotimpului neasumat/rupe tăceri explozive” (p.26); ,,când plec/luminii îi zdrobesc orbitele”, ,,rup coastele mele cu nesomn/pentru cuvântul perfect” (p.32); ,,(…) îmi pot arunca în aer/interiorul dincolo de plagă”, ,,ce mare scofală această gălăgie/din limfă până în puls/şi din ecou până la tresărire/când toate au trac de obscur/din ele se crapă de ziuă/cu ele îţi zdrobesc orbirea” (p.36); ,,cu pumnii strânşi şi maxilarul încleştat/trec spaimele”, ,,am trupul bolnav de dreptate/şi-mi place convalescenţa simţurilor/mi-e groază de plânset ca de vorba inertă/frânge-mă cuvânt!/stăpâneşte-mi tăcerea prăbuşind respiraţii/să nu fiu eu ORBUL în lipsă aplaudat!” (p.38); ,,loveşte în tâmple orbirea” (p.40); ,,încă o spaimă/şi liniştea se strânge-n colţul frânt/al ochilor lumină” (p.42).

La fel de relativă precum abstractul, normalitatea scapă şi ea încercărilor de definire, fiind un concept de tip ,,şantier”, work in progress, oricând ,,revizuibil” şi purtând amprenta subiectivismului şi a (a)percepţiei personale (percepţie care, ca şi în cazul privirii aceluiaşi obiect de către două persoane, funcţionează diferit, fiecare ,,văzând” altceva, în funcţie de calitatea percepţiei, de gradul de implicare, de emoţie şi de empatizare, de nivelul simţului estetic, de nivelul intelectual, de capacitatea imaginativ-asociativă şi de aplecare spre detaliu etc.): ,,mult timp am crezut că normalitatea este/ un înger fragil, în pătrăţica lui/cu unghiile roase până la carne/şi liniştea prinsă în retină” (p.20). Pe cât de relativă normalitatea, pe atât de înşelătoare anormalitatea.

O constantă în poemele Andei Mihaela Miroiu e perspectiva, învestirea abstractului, materialului, inanimatului, vegetalului, zoologicului sau entităţilor din lumi paralele (vezi îngerii) cu însuşiri antropomorfe: ,,ironică vioara aceasta” (p.24); ,,copacul meu oftează senin/de jur împrejur/păsările îi aprind focuri în zâmbete” (p.44). Similar, secvenţialitatea, succesiunea rapidă de cadre (ce contrazice ,,orbirile” veritabile care sunt puse astfel în faţa unui nonsens, al privirii fără organul privirii), pendularea între şi între fără cantonare în detalii, de unde contrastele, siluetele, accetuarea liniilor şi a unghiurilor (asemenea luminii puternice proiectate direct pe obiect în contre-jour): ,,amurg se lasă luminii” (idem). Anda Mihaela Miroiu îşi expune (nimbează, aureolează) poemele la o paradoxală sursă de lumină creatoare (care desubstanţializează, vlăguieşte de esenţă, estompează datele concretului şi imediatului), lumina care evidenţiază întunericul. Împotriva luminii (în fapt, realitate modificată optic, ,,păcălire”/inducere în eroare a ochiului-organ de simţ, poziţionare cu faţa spre lumina care pune-n valoare obiectul/persoana întâlnită-n cale, sinonimă cu venirea în întâmpinarea luminii germinatoare de întuneric sau de ,,orbire” paradoxală) şi excesul de lucşi facilitează acel negru (culoare de fugă) plin de estetism în faţa ochilor (contre-jour-ul dă palpitaţii, are efect percutant-penetrant, pune-n legătură directă cu inima, cu manifestările de sensibiliate şi cu extazul, (gr) ékstasis, ,,transport”). Nu e un negru funerar, ci cvasicoagulant, acaparator-învăluitor. Prin procedeul abstractizării (binomul însuşire-desluşire), poeta explică în termeni ,,atehnici” cele ce se petrec prin procedeul contre-jour în fotografie şi în pictură (,,desprinderea” de concret prin reconfigurare –figurarea nonfigurativului, disoluţia culorilor, negrul dominant, surpriza cu efecte paralizante, profilarea ireală a contururilor, ,,pactul”-armistiţiu dintre lumină şi întuneric, care se ,,îngăduie”-tolerează reciproc, conferindu-şi dreptul la o existenţă efemeră): ,,nu îţi mai pot vorbi/liniştea îmi este contur/pe dinăuntru mă şterge de culoare/pe dinafară mă desprinde de tine”, ,,să crezi că tâmpla dealului scaldă/firul de iarbă într-un ghem de lumină/când fiecare aşteptare/aprinde două fâşii clar-obscure/într-un menuet baroque-dream/ştiu, sărutul acesta e de păstrat pe şevalet!” (p.22).

În poemele Andei Mihaela Miroiu, alături de distanţarea care favorizează sau îngreunează percepţia (şi, prin recul, fidelizarea sau infidelizarea faţă de adevăr), tăcerea nu e doar o replică dată rostirii, ci şi consecinţă a ceea ce rezultă din punct de vedere artistic, graţie efectului-surpriză situat mult peste puterea de expresie a cuvântului. Ceea ce e incapabil cuvântul să spună e lăsat în seama auzului, fapt ce antrenează un cumul de senzaţii ce-şi au originea în căuş: ,,amestecă în rotundul palmelor/ceea ce nespus ar fi de ascultat” (idem). ,,Mi(s)tificarea” realităţii (dovada concretă că Anda Mihaela Miroiu este AUTOR) prin intermediul factorului lumină care favorizează efectul contre-jour, conduce la o concluzie aparent simplă, dincolo de orice speculaţie filosofică: prea multă lumină, prea puţină imagine sau lumina în exces nu este şi o garanţie fermă a iluminării. Predilecţia Andei Mihaela Miroiu pentru abstractizare, labirint, umbre, înţelesurile ,,hieroglifice” şi derivatele contre-jour-ului, o transformă într-un veritabil (gr.) filo-zophos, ,,iubitor de întuneric”, de ,,contra” lumină, de lumină ,,avariată”, de lumină fără de lumină, de lumină oprimată, ,,osândită”. La fel de bine, poeta e iubitoare de înţelepciune, de filo-sofie, de sapienţă.

 Refuzul cont(r)actului cu facilul, cu sensurile aflate la îndemână, conferă poemelor scriitoarei aspectul şi consistenţa şaradei. Dificultăţile de interpretare a asocierilor de cuvinte (care, uneori, au consistenţa vidului sau frizează absurdul) din poemele Andei Mihaelea Miroiu se calează pe dificultăţile de interpretare a imaginilor-contur din procedeul contre-jour. Altfel spus, îndărătul sensurilor proprii şi figurate, se profilează cuvintele-siluetă. Nu mai puţin adevărat, schimbarea topicii fireşti conduce la obţinerea unui ,,bonus” de artisticitate: ,,va ninge floare de măceş tăcerea” (p.24).

Există şi un pericol al abstractizării, pe care Anda Mihaela Miroiu îl conştientizează: ,,când nu mai pricep nimic din cuvinte/ un vibrato continuu decide/tonul notelor grave/ridicat la reverul unui falset” (idem); ,,îmi număr nebuniile” (p.42). E o nepricepere (incapacitate de pătrundere a sensurilor) ce survine din exces de încifrare-decodare, bulversare care pune sub semnul întrebării sau între paranteze capacitatea de a controla cuvintele, moment în care nu atât sensul contează, cât vibraţia-sonoritatea ce irumpe din el şi face diferenţa de interpretare. 

Găsim şi un ,,beneficiar” al orbirii în versurile Andei Mihaela Miroiu, în speţă Orbul, personaj ortografiat, în funcţie de context, cu majuscule sau cu litere mici. Lui i se adresează poeta în stările de orbire mai mult sau mai puţin regizate, lui, cel ce trăieşte trauma absenţei luminii şi a plonjării în cvasinecunoscut, dar e şi capabil de gesturi surprinzătoare, inspiraţional-tandre, cu caracter de unicitate (tactilul care furnizează emoţii, copleşeşte şi lasă fără replică), în toată cecitatea-i: ,,eşti orbul cu spaime acute/dintr-un gest/numai tu/îmi aşezi acest solfegiu/şuviţă de păr după urechi” (p.24); ,,cum pe partea oarbă a lunii/se scriu cuvinte-eclipsă/din care Tu, Orbule/îmi picuri suflul înainte de stern” (p.34); ,,aşa ar trebui să te strig/cu acelaşi nume orb/de cel puţin două trei ori” (p.44). Orbul, cele fără de repere, cel se orientează cu ajutorul celorlalte simţuri hiperdezvoltate, e pe măsura nevoilor scriptice ale Andei Mihaelea Miroiu, ea însăşi neavând nevoie de repere atunci când dă frâu liber imaginaţiei. Ambii ,,citesc” altfel realitatea. Ce mai are în comun poeta cu Orbul este că nu există nicio certitudine că ceea ce-şi imaginează se suprapune pe realitate, că lumea configurată o reflectă pe cea reală. Orbul ,,simte” lumea, nu o vede, sau dacă totuşi se întâmplă acest lucru, o vede cu alţi ,,ochi”. Orbul îşi închipuie abundent, îşi imaginează, dă forme şi contur lumii pe care o amprentează cu propria-i viziune. La Anda Mihaela Miroiu, Orbirile sunt forme de (pre)vedere.

Nihilismul Andei Mihaela Miroiu se traduce prin exonerarea orbirii de orice fel de vină, cu excepţia unor stări neconforme care împiedică odihna (regăsibile în concret) şi a atitudinii de nepăsare specifică omului (responsabilă de gestul abstract, în speţă de secţionarea iluziei): ,,pentru că toate încep cu <<NU>>…/nu găsesc nicio culpă în orbire/doar nopţi fără somn/şi indiferenţa care taie iluzia diagonal” (p.26). Pusă în faţa definirii nihilismului, ca într-un monolog, Anda Mihaela Miroiu se află în impas, aşteptând parcă ajutorul din altă parte: ,,NEGAREA?” (p.26). ,,Orbirile” poetei mai pot fi interpretate şi prin dispunerea cuvintelor care nu întotdeauna trebuie să urmeze o ordine sau să facă sens (în contra sensului), simpla lor înşiruire echivalând cu o incantaţie.

Anda Mihaela Miroiu, cea atrasă de criogenare (,,spaţiul rotund cu premoniţii/e glacial fisurat” –p.48) şi de amorf, scrie cu intenţii provocator-polemice, ,,autohieroglificatoare”. Ludicul de care dă dovadă (în consens cu teama de luciditate) constă în aceea că poeta se sustrage abil gândirii simpliste.  A o înţelege înseamnă a o învesti cu sens. Suprailuminarea cuvântului scris sau vorbit (în ton cu procedura contre-jour, lumina care pune-n umbră) conduce la tăcere sau la perplexitate. La ea nu contează originea luminii (dacă e artificială sau de sorginte divină), ci doar că lumina pune într-o nouă lumină.

Abstractizarea mai presupune şi absenţa garanţiilor ferme, necramponarea de datele şi de neajunsurile imediatului. Aşa se face că plasarea în timp şi în spaţiu e relativă, putând a se petrece oricând şi oriunde. Scindare poetei e determinată astfel şi de lipsa lui terra ferma stabilizant, a toposului concret pe care poate să conteze, locul acestuia fiind luat de u-topos: ,,acolo unde nu îmi găsesc locul” (p.28). În schimb, singurătatea pare să fie pe placul poetei, fie pentru că e o disjungere/delimitare de ,,ceilalţi”, fie pentru că îi facilitează înţelegerea superioară a lucrurilor: ,,îmi convine finalul cu două/singurătăţi!” (idem).

Tentaţia contre-jour-ului o determină pe Anda Mihaela Miroiu să exploreze şi în zona acusticului. ,,Gâlceava” cu sinele o aduce în ipostaza prefigurată de procedeul contre-jour, acela al reconfigurării şi al etalării-poziţionării faţă-n faţă: ,,să strigi sinelui din toţi rărunchii/stând faţă-n faţă cu orbirea/este de fapt/o perforare vocală”, ,,(…) constat atingerea sunetului/înapoia vocii/de o tăcere prelungă // fie prezenţa sporadică/la fel de bine absenţa din întâmplare/atunci/orice vibraţie sfârşeşte prin a pune/glasul la adăpost” (p.30).

O altă constatare făcută de poetă în ceea ce priveşte contra-jour-ul este că tehnica în sine conduce la ,,vlăguirea” (devitalizarea, estomparea) culorilor, puse-n situaţia de a-şi ,,şterge” urmele, de a ,,renunţa” la ele însele şi de a da câştig de cauză negrului hrăpăreţ: ,,o imagine salvatoare ar fi/să-mi păstrez culoarea obosită” (p.32). Există momente când însăşi poeta îşi devine ,,sursă” de lumină, poziţionându-se voluntar în contre-jour.

Fără a se încrede orbeşte în abstractizare, Anda Mihaela Miroiu face abstracţie abstractizând, în poemele sale concretul facilitând abstractul şi invers. A abstractiza înseamnă a codifica. Prin recul, a scandaliza (mentalităţi tradiţionaliste). A înţelege cât de cât mesajul poetei (care explorează/,,exploatează” estetic orbirea, ajungând, uneori, până la fascinaţia maladivă) înseamnă a face abstracţie de dejavăzut, dejaştiut, dejaspus, dejaauzit. ORBIRI şi ANOTIMPURI conţin poeme cu ,,viziune”. ,,Lepădarea” de concret a Andei Mihaela Miroiu (,,nu mai cred nimic” –p.38) se face sub temeiul frondei, care îi conferă libertatea de a-şi pune în lumină propriile asocieri de cuvinte. Totodată, abstractizarea, pe lângă valenţele terapeutice, îi oferă un ,,bonus” de cunoaştere, fiind, în aceeaşi măsură, prilej de creaţie şi de (auto)analiză, de exprimare, depliere-ieşire în afară, comprimare şi reprimare. Însă, oricum ar proceda, ca şi soarta avangardiştilor ,,învinşi” de realitate după ,,rătăcirile” lor iconoclaste şi reîntorşi, mai mult sau mai puţin ,,spăşiţi”, la ,,matca” tradiţională care i-a consacrat, Anda Mihaela Miroiu aparţine structural, fizic, lumii concretului. De vreme ce identifică siluetele, înseamnă că şi ele au aşa-zisa concreteţe a abstractului.

Anda Mihaela Miroiu, cea care-şi permite ,,luxul” (lux-lucis) de a se înconjura de întuneric (poeta nu-şi propune să fie înţeleasă, să fie ,,permeabilă”, să fie limpede sau să aducă lumină), încearcă să demonstreze că abstractizarea nu e un banal cumul de forme fără fond. În umplerea formelor cu fond se traduce ,,fronda” poetei, în ciuda problemelor de autodefinire şi de autoplasare în context pe care le ridică abstractizarea (atitudinea oscilantă, nesigură): ,,n-aş putea spune SUNT/sau doar rezist haosului” (p.36). A rezista haosului înseamnă a fi mai puternic decât el. În consecinţă, poeta ESTE, e o dovadă palpabilă a lui A FI, a CONCRETULUI şi  a AUTOCLEMENŢEI: ,,(…) am să mă iert cu setea de a şti” (p.48). Dintre ,,beneficiile” abstractizării enumerăm nesupunerea la canon, eliberarea minţii şi a spiritului, satisfacerea nevoii de nou.

Nostalgia nu este văzută cu ochi buni de către Anda Mihaela Miroiu datorită potenţialului de traumă pe care o induce şi comportamentului perfid de joker-arlechin: ,,blestemată formă de cinism/această nostalgie/rânjeşte lăptos din colţul buzei/de tot şi de toate/bolborosind o tentă de culoare”(p.40). Ei poeta îi aruncă mănuşa (provocare în abstract), dispusă fiind la actul justiţiar şi la îndurarea stoică a suferinţei: ,,acum şi aici/te provoc/răsuceşte-mi în rană absenţa/şi neagă prezenţa echilibrului ei” (idem).

Există momente când autoarea Contre-jour devine ,,hamletiană”, monologând intens: ,,oglindirea?/e doar un chip cioplit prin tăceri”(p.40); ,,uitarea este puţinul/cu multe închipuiri” (p.42). Dealtfel, pe Shakespeare îl întâlnim în alt loc, într-o învecinare inedită cu Pascal, fapt care legitimează nevoia recurentă a poetei de concret, în ciuda faptului că întreg volumul Contre-jour favorizează abstractul în dauna concretului, în ciuda evaziunii poetei din concretul claustrant-împovărător: ,,Ţi-am scris despre trestii gânditoare care au/aceeaşi doză de nefericire, şi dacă vrei să crezi că/este o pură întâmplare, atunci <<to be or not to be>>”. (p.56).

Printr-un joc al hazardului, Anda Mihaela Miroiu, pusă-n evidenţă de lumina propriilor asocieri de cuvinte abstracte, se ,,decorporalizează”, devine ,,siluetă-contur”. Prin urmare, nu e de mirare că ironia (în mod normal mijloc de corijare prin intermediul cuvântului) îmbracă formele concretului, fiind ceva palpabil, material, animat, ce poate lua forma receptacolului care o găzduieşte: ,,de astăzi agit puzzle endorfinele în buzunarul de la piept/se iscă o aglomerare de ironii” (p.50). Absenţa coerenţei, deruta, disiparea de idei conduc către efectul de Big Bang: ,,pentru a vindeca iluzia/ai putea anestezia senzaţia/cu un decalaj/orbind haotic/zilele mele/toate egale pe muchia lor/expertiză dadaistă/sau lenticulară/sau…” (idem). Abstractizarea şi superstiţia au în comun ieşirea în afara raţionalului: ,,nu contura pisica neagră/într-o zi de trei ceasuri rele/dai marţ/pe tabla de şah cu nebunii/te simţi învingător/să poţi picta un zid/doar cu alb” (p.52).

Jocul dintre impresie şi expresie împinge adevărul în zona relativităţii, în ciuda antropomorfizării cuvântului care îşi asumă rolul justiţiarului: ,,ADEVĂRUL/cade în sine/fluid fără sens”; ,,CUVÂNTUL DAT/arată cu degetul/litera de lege” (p.52). În cheie hermeneutică o regăsim pe ,,rebela” poetă creând în afara ,,legii”. Asocierile surprinzătoare de cuvinte purtând marca Andei Mihaela Miroiu conduc la ideea de suspensie coloidală, de globuleţe cu lichid translucid de tip ornament, în care plutesc bucăţele de staniol sau de sclipici. Odată agitate, conţinutul se tormentează, devenind un spectacol în miniatură, mereu altul. Aşadar, instabilitate, precipitare, ilogism, polimorfism şi politropie, disoluţie, (a)cromatism, astigmatism, abis, delimitare şi nelimitare, şah dat concretului, sarabandă, abandon, exacerbare a simţurilor, scenarii, (de)constructivism, structuralism, dadaism.

Epistola către Orb, dincolo de ilogismul actului în sine (scriitură inutilă în afara limbajului Braille obligatoriu pentru destinatar, fapt recunoscut şi asumat ca atare: ,,Ţi-am scris absurd (…)” –p.54), o pune pe Anda Mihaela Miroiu în situaţia confesiunii grave, în care sunt amalgamate concretul cu abstractul: ,,Ţie, Orbule, am ales să îţi scriu…/Pe răni de sare cu metamorfoze./Pe iubiri amorfe despre simbioza extazului dulce/-arămiu cu anotimpul în aşteptare” (idem), ,,desprinsă de trup sunt un PERSONAJ osândit/orbirii,/conform scenariului cu happy-end/m-ai aşeza pe partea din care se clădesc Eve.” (idem). E o dulce autoironie combinată cu stări şi senzaţii dintre cele mai bizare, cu repercusiunile ieşirii din concret (trupul) şi apriga pedeapsă ce decurge de aici, cu ,,maieutica” (arta moşitului) poemului (,,În locul acela călduţ doar ţipătul noului născut ar/fi totuna cu poemul.” -idem), cu aspecte ce ţin de procedeul contre-jour (,,Lăuntric, maldăre de figuri stau gata să se alunge/unele pe altele, se răfuiesc decorativ.” -idem), cu ,,răfuielile” poetului ,,de rit nou” aflat în căutarea altei ,,matrici” stilistice (,,La vremuri noi, în semn de pace, vor cădea măşti/uzate,/ah, ce spectacol!”-idem).

O altă caracterisitcă a poemelor Andei Mihaela Miroiu este nostalgia după doi, a cuplului, semn că abstractizarea tinde să ,,confişte” fiinţa şi să transforme solitudinea în maladie, din care se aude un palid semnal S.O.S. concentrator de profil identitar: ,,Neliniştea ne este timpul nou făcut ghem, curând/vei înţelege că eşti doar în doi:/ritm,/pauză,/vibraţie,/spaţiu,/metamorfoză./Asta sunt chiar eu, şi acum şi mâine când am/să-ţi scriu pe acelaşi zid persistent de tăceri!” (p.56); ,,timpul aduce aşteptarea-n doi” (p.68); ,,ne sunt rezumate simţurile/de fiecare parte la doi” (p.70).

Trecerea de la ORBIRI la ANOTIMPURI se face, după cum am afirmat, lin, pe nesimţite, ca şi când ar fi un continuum. Singura delimitare textuală e lămurirea (călire-forjare prin focul expresiei) dată de poetă vizavi de statutul celor două capitole-cărţi de identitate, de trecerea, cu arme şi cuvinte, din ,,jumătatea” dominată de întuneric în ,,jumătatea” unde sălăşluieşte lumina (jumătate cu jumătate recompun întregul), de pendularea de la o vârstă (a creaţiei) la alta şi de atitudinea ce pune în prim-plan demnitatea: ,,o lecţie despre intransigenţă şi just e, cum se/poate sta împotriva luminii,/altfel decât vertical?” (p.58).

Paradoxal, trecerea de la the black light la the white light sau Top of white (ce ar fi trebuit să fie sinonimă cu actul celebrator, cu adevărata ieşire la lumină, cu trecerea de la lumina oximoronică la lumina plină de lucşi (,,din locul cu miez şi lumină/radiez amurg” –p.70)) se consumă sub auspiciile anotimpului autumnal, deşi, în accepţiunea poetei, ,,al cincilea anotimp” (p.74) e ,,ANOTIMPUL lumină” (p.58). Bogăţiei de senzaţii i se mai adaugă una, melancolia: ,,ca pe sfânt mister trupesc/aş despuia toamna/de anotimpul tău gutuie” (p.60); ,,nu mă mai surprinde/toamna aceasta/se aşază discurs alternativ/tăcere…” (p.62). Aceeaşi stare de vid, de aneantizare, de nonapartenenţă, însă cu ceva semne de cerebralitate din partea poetei: ,,toamna aceasta/nu-mi aparţine/nu mă aşteaptă iluzie/şi nici nu ţine pasul cu mine/nimic voi fi aflat/privind-o senin” (idem); ,,m-am învăţat pe dinafară/citindu-mă printre rânduri” (p.76).

Dacă în ORBIRI actantul principal e Orbul, în ANOTIMPURI locul său e luat de poet, tot un fel de ,,orb”: ,,poetul e cel cu metafora în buzunare/o poartă la bună vedere”, ,,poetul gravitează sonor/momentului şi mâine/se vede exterior fără înţeles”, ,,poetul nu ştie de glumă/ia totul în serios-experimentează versul din/rucsacul plin cu greieri-drumeţit pe deal/iar şi iar” (p.64).

Cum timpul e prezent şi în ANOTIMPURI, poeta îşi face timp şi în acest capitol pentru a ridica un pic marginea vălului şi a deconspira din ,,bucătăria” scriiturii de tip dadaist: ,,preludiu dogmatic libertatea de sens”, ,,fără o noimă”, ,,mă fragmentez pradă în pupilele dilatate” (p.66); ,,am retezat nodul gordian/sub semnul sevrajului” (p.68). Abstractizarea e îmbogăţită prin ,,confiscarea” unor legi din fizică, trecute însă prin filtrul oximoronic: ,,la 58° îngheţ” (p.68). Aşadar, la (ano)timpuri noi, senzaţii noi.

Elementul de noutate adus de poetă în ANOTIMPURI  e simbolismul umerilor, echivalentul echilibrului, al balanţei. E însă vorba de un echilibru instabil: ,,îmi aproximez umerii”, ,,sunt doar eclipsă/umărului meu drept” (p.69).

,,cu pasul meu săltat” (p.74) e maniera prin care Anda Mihaela Miroiu se perindă prin lumea abstractizării (aflată sub zodia ,,chimiliturii” şi a lui Poate…, a lui e posibil, dar puţin probabil), ,,exaltare” (p.94), ,,detenta” ei spre relativizare, cea care îi alimentează ideea de a fi Obiectuală. Această ,,grabă” (justificabilă prin prisma setei de nou) poate fi însă înşelătoare, inducându-i doar falsa impresie de via recta: ,,ne-am cercuit?/nu pot să cred!” (idem). De la (în)cercuire şi până la hoola-hoop nu e decât un pas, totul văzut şi prin prisma visului de tip imersiune (Imersiunea somnului).

De la abstractizare-,,împestriţare” (recunoscută, cu autoironia de rigoare, de Anda Mihaela Miroiu, în Cronică abstractă, drept bătut al câmpiilor) nu scapă nici raiul, cuvânt care, indiferent de religia căreia îi aparţine, îşi conţine şi aşa doza sporită de abstracţiune (şi raiul poate fi pus în seama acelui Poate… ce înflăcărează imaginaţia). Ierarhizarea raiului, nu atât în spirit teologic, cât mai degrabă în cel agnostic-avangardist, vine în continuarea obsesiei poetei pentru partajare-înjumătăţire-porţionare (în fapt, o pseudofragmentare, de vreme ce abstractizarea nu ştie de limite): ,,la nivelul patruzeci şi doi/raiul sieşi se împarte/şi adună patru anotimpuri/toate cardinale” (p.78). În rarele momente de concreteţe, Anda Mihaela Miroiu simte nevoia să-şi explice ,,dependenţa” faţă de ,,viciul” numit abstractizare: ,,analizez fenomenul din afara lui/ataşez replica potrivită/şi iau o înghiţitură de sens/cu vorbe să mă îmbăt // rămân expertizată <<Poetresa Habar N-ai>>/cu baţi câmpii din motive care-mi scapă/iar scurt se rezumă:/<<capito?>>” (p.80). În ciuda acelui ,,capito?”-e clar? invocat mai sus, tocmai despre dificultăţile de înţelegere-receptare e vorba în poemele Andei Mihaela Miroiu. Acest lucru nu o împiedică totuşi să facă trimiteri la Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi ce-l au ca autor pe Nikolai Nosov, elementul-liant dintre cele două cărţi fundamental opuse fiind predispoziţia la aventură, aventură care, în ciuda încercării avangardiste de repudiere a metaforei, nu e posibilă în absenţa acesteia. Fără metaforă, poeta nu poate pune în operă: ,,metafora pătrunsă de efervescenţa/cu care mă ridic verb pe braţul tău/inundă rând pe rând/oasele scobite de cărnuri/poemul desăvârşit // nu ai unde pleca şi nici încotro te duce/cine se întoarce o face împotriva cuvântului” (p.84).

U-topie şi a-temporalitate (,,am spaţiu de un timp” –idem), aşa s-ar putea caracteriza Contre-jour. La Anda Mihaela Miroiu actul poetic e consecinţa firească a efervescenţei creatoare. Legat de aceasta, prezenţa Evei sau a Anei, personaje cu al căror destin Anda Mihaela Miroiu se identifică până la un punct, vizată fiind starea de încercuire/capcanare/zidire, ce diferă de la caz la caz: ,,Ană îţi ziceam/o dată la câtva timp/trece-ţi palma peste/fruntea de întuneric/şi picură căldura oaselor plumbuite/cu care/îţi îmbrăţişezi primul copil zămislit,/şi el tot ZID.” (p.86).

Aparentul ,,infantilism” al Andei Mihaela Miroiu (trimiterile la copilărie –vârstă concretă- sunt uşor de identificat: ,,copil zămislit” –p.86, ,,în fiecare adolescenţă există un bun accent…” –p.88, ,,doar imaginea acestei copile” –p.90, ,,m-am izolat cu gândul în perioada copilăriei/la ziua de ieri”, ,,preferam să ţin copilăria mai mult timp în casă” –p.92) e ,,dejucat” de joaca oamenilor mari (avangardiştii), ceea ce nu o împiedică să facă aluzie la Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, sublime în concreteţea lor imaginară: ,,suntem povestea/copiilor cu genunchii juliţi/în care baloane de săpun/ridică un basm întârziat” (p.88); ,,te-ai gândit vreodată/din 59 să faci cifra perfectă?/ai înţeles cum este ea,/aşa!/una care împinge/cinciul cu pântecul său drăgălaş lângă/mustăţile aduse la ceafa lui nouă?” (p.90).

De sfera concretului ţine şi mama poetei, o existenţă cât de poate de reală, de care aminteşte în finalul volumului, părând a-şi încheia jocul abstractizant, însă totul e reductibil la un puseu de nostalgie. La fel sunt emoţiile şi fronda de tip dadaist.

,,să privim cu înţelepciune/în salonul de urgenţă/până şi ciudaţii/creionează fluturi” (p.94), e modalitatea prin care Anda Mihaela Miroiu îşi acordă circumstanţe atenuante, făcând apel la raţiune şi la relaxare. În privinţa ultimeia, oferă şi un remediu: ,,(…) ceaiul cu bergamotă/servit în doi” (p.96), graţie virtuţiilor terapeutice pe care le are bergamota: antidepresiv, antianxios, dă bună dispoziţie, înlătură insomnia, e extrem de eficace în echilibrarea emoţiilor, analgezic, antispasmotic etc.

Următoarele simboluri sunt des folosite de Anda Mihaela Miroiu: tăcerea (,,lipesc tăceri de propria-mi cenuşă” -p.12; ,,o intervenţie pe cord poate deschide/tăcerea de care te loveşti/iar şi iar” -p.22; ,,să fim egali prin tăceri” -p.34; ,,spune-mi că nu port imaginea oraşului/de care mi-am rezemat tăcerea” -p.50; ,,se simte miros puternic/de tăcere” -p.96), silueta (,,dezvaţă interioare prinse-n mucava/ghemuite de-a valma-n siluete!” -p.14; ,,vocea ta răguşită/lasă contur voluptuos” -p.46; ,,o siluetă cocon” -p.54), timpul (,,visare dă spre timp” -p.16; ,,(…) timpul/e ardere de tot” -p.20), umbra (,,atunci Orbul/îşi trecea umbra printre degete” -p.28; ,,chiar dacă urmei îi şterg/pasul” -p.32; ,,teamă să-mi fie să nu umbresc” -p.42), distanţa (,,distanţa a prins rădăcini/secunda rămâne ofrandă” -p.26; ,,cine ajunge primul/rămâne distanţă” -p.32; ,,doar distanţa/imită căderea” -p.46; ,,pe sub pleoapa ţesută pânză/nu se auzeau decât distanţe” -p.86), luciditatea (în ton cu dictonul camilpetrescian ,,câtă luciditate, atâta dramă”, Anda Mihaela Miroiu delucidizează prin/până la abstractizare: ,,semnul gerului lucid” -p.26; ,,între semn şi lucid/fir şi borangic/inimă şi măsură” -p.32; ,,numai peste semne de aer/se pot ridica aşteptări cu lut ars” -p.34; ,,(…) impresionat/de luciditatea unor simţiri/care jonglează melancolii comode/atât cât să-mi fi închis iluzia într-un cerc” -p.36; ,,uneori/am să-ţi trimit lampioane-semn/S.O.S. ultimei înălţări” -p.46).

Predilecţia pentru alb a poetei e contrabalansată de existenţa altor culori amalgamate prin intermediul cuvântului: ,,părul albit pe fundalul rece” (p.26); ,,aşadar la nivelul pământului/trupul meu se mişcă înălbit” (p.36); ,,dublu de alb/e semnul orbului/pipăind umbra” (p.48); ,,lipsa unui înţeles/poartă pijamale albe” (p.80); ,,(…) vârtej de alburi fine-împestriţate” (p.82); ,,gravitează difuz imagini roz-albe” (p.84); ,,coamă de alb” (p.66); ,,roşu adânc” (p.34); ,,am să tac verde-amărui” (p.48); ,,o inimă de verde” (p.50); ,,dulce-arămiu” (p.54); ,,(…) dimineţi oranj/şi arcade-contur brumării” (p.62); ,,îşi rezervă dreptul asupra/notelor model nealb fără sunet” (p.64); ,,într-o lume nesigură/plouă cu întrebări sepia” (p.94). 

Ortografiate cu majuscule, repere de forţă sau cuvinte-cheie (folosite în abstract/rezumat), licăriri-jaloane ce se disting în întuneric sau puncte de pornire pentru un nou tip de ,,brainstorming” sau ,,bricolaj”: ORBIRI, NU, NEGAREA, SUNT, ORBUL, S.O.S., TU, COLORIST DE UMBRE, ADEVĂRUL, CUVÂNTUL DAT, PERSONAJ, ÎNĂLŢAREA, ANOTIMPURI, ARTĂ-MĂ!, ZID, MAMA. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *