„Despre Destinˮ. Noblețea gândirii împreună

Apărut către sfârșitul furtunosului an 2020, volumul „Despre Destin.Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilorˮ (autori : Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Editura Humanitas) aduce cu sine eufonia unui recital de pian la două mâini. Lucrarea debutează printr-un „dialog epistolarˮ întreținut pe parcursul confuziei „pandemiceˮ, continuă prin ciclul „Restituiri. Paisprezece însemnări despre destinˮ, publicat de domnul Andrei Pleșu între anii 2016-2018 și se închide printr-o bibliografie utilă. Adresat tuturor categoriilor de public, cartea stimulează lectorului o „trezie dinamică, o ofensivă mentală hrănitoareˮ și îi propune dezvoltarea „unui orizont de cercetare proprieˮ(A doua scrisoare). Termenul pare a impune singur urgența examinării.„Ca și tragicul, (cuvântul destin – n.n.)vizează ființa noastră prinsă în cele mai grave raporturi ontologiceˮ remarcă domnul Liiceanu (Prima scrisoare). „Reflecția despre destin devine esențială, simptom al umanității noastreˮ întărește domnul Pleșu (Situații „destinaleˮ?). 

Cercetarea se petrece în rama uneia dintre cele mai frumoase prietenii petrecute sub arborele filosofiei, în lumina de veghe a Magistrului Noica, relație developată afectuos sau critic, ironic ori inedit-confesiv. Stabilirea circumferinței și a liniilor dezbaterii are loc cu delicatețea științifică a celor care cunosc efectele cuantice ale gândirii asupra obiectului. Remarcabilă, mai întâi, descoperim complexitatea tabloului istoric în care autorii își plasează subiectul. În regresia lui hermeneutică către Centru, firul dialogului execută o spiralată tăiere a muchiilor conceptului din dependențele sale culturale, până în cețurile Nediferențiatului presocratic. Gabriel Liiceanu privește termenul în oglinda Predestinării, de la Iliada, Biblie și Rota Fortunae la ideea Alesului, reamintește metafizica lui Kant, trimite la Heidegger, la științele creierului. Andrei Pleșu atacă tema Timpului (Kali, Karma), desface Destinul din mrejele cauzalității și ale fatalismului, îl urmărește în religii, istorie, pe versantul estetic (Destinul ca „necesitate narativăˮ). Poziționarea lor antinomic-complementară, la extremele unui arc voltaic „cavalerescˮ, se transformă, uneori, în (auto)reflexie sau contemplare aristocrată a firmamentului minții umane. Replica domnului Pleșu din A patra scrisoare : „Hai s-o spunem pe șleau : tu nu crezi în transcendență, eu nu cred în imanență !ˮ se întoarce, la domnul Liiceanu, în acuză stilistică („termenii tăi, care foșnesc molatec, mai ales când e vorba de teme existențiale, catifele și mătăsuriˮ, A cincea scrisoare), în reproș psihologic („Tu ai mângâiat, în cuvinte catifelate, nevoia omului de speranță. Eu am vrut să onorez rațiuneaˮ, A noua scrisoare). 

Provocată de un neșovăielnic reflex carteziano-kantian către ordine, metoda domnului Liiceanu lucrează, inițial, în sensul degajării noțiunii investigate din matrixul mitologic (Prima scrisoare) și a relocării sale în „laboratorul conștiințeiˮ- în care am putea spera să o surprindem în particula pronumelui impersonal (es-germană, on-franceză, the–engleză). Termenul trebuie retras din vasalitatea lui teologică, și „impersonalizatˮ: Destinul „ se faceˮ singur. Cu toate acestea, el poate fi înțeles, heideggerian, doar în contextul istoricității colective (al „destinului comunitarˮ Geschick), al finitudinii particulare (căci suntem „ființe întru moarteˮ) și al hotărârii autentice (pentru că ne putem alege singuri modelele de viață și eroii). Cuvântul ambiguu „transcendentˮ ar trebui „eliminat de pe piața ideilorˮ și înlocuit cu expresia infinit lăuntric: „Dumnezeu e condiția de posibilitate a priori pentru orice experiență a binelui și a răului. Dumnezeu este dincoace de bine și de răuˮ (A noua scrisoare). Relocarea Divinității în miezul „omului interiorˮ (Sfântul Augustin)produce mutații ontologice („noi nu suntem decât libertateˮ) și concluzii voluntarist-nicasiene, cu margini sartriene („libertate absolută – responsabilitate absolutăˮ): „Destinul privește numai și numai ceea ce faci în virtutea libertății tale, indiferent că ești în restriște sau nuˮ.„Nu statuia e unitatea de măsură a unui destin, ci gradul în care fiecare dintre noi își ia viața în primire pentru a-și modela un destin. Cu cât îl modelează mai bine, în ciuda potrivniciilor de tot felul, cu atât viața capătă, la limită, o dimensiune eroică. Și poate că lecția de viață cea mai importantă pe care, indirect, am primit-o de la magistrul nostru a fost tcomai aceasta : cum se iese din turmă, cum se construiește un destinˮ (A noua scrisoare). 

Contrară acestei direcții cauzal-analitice, strategia domnului Andrei Pleșu este finalistă, relațională, atentă la ideile „revoluției neotestamentareˮ și la rudele ei orientale. Concepția domniei sale operează deschideri spre Leibniz  (destinul ca rod al Providenței și al acțiunii umane), spre „Enneadeleˮ plotiniene (acordul transcendență- imanență pe tema prónoia), către modelul Ordinii Implicite al lui David Bohm. Cercetarea Destinului trebuie să debuteze, în efect, invers, de la „țesăturaˮ kosmică a Lumii către intricațiile cu ființa particulară : „nu putem înțelege cu adevărat ceva fără să includem, în înțelegerea noastră, cunoașterea sensului, a finalitățiiˮ (La început a fost sfârșitul) – proces în care rațiunea are nevoie de susținerea Duhului inspirațional, „expresia luminoasă a unității lumii createˮ (Cât de liberi putem fi). Obținerea imaginii de ansamblu se bazează pe „intuiția, fie și subliminală, a unei «ordini» globale, în care «sensul» e datˮ (A-și da un sens ?) și se întregește prin proiecție :„ești «agentul» și «pacientul» unui traseu «organizat» armonic (Destinul ca „necesitate narativăˮ). Prin urmare, Destinul sau sensul nu ți-l dai tu ( așa cum ar înclina să creadă „firile toniceˮ ), ci ți-l afli ca fiind deja dat în spațiul Misterului fără hotare (Destinul ca țesătură). Aceasta nu conduce la ștergerea libertății, dimpotrivă, în grila paradoxală a Tradiției, libertatea autentică se câștigă prin cedarea altor libertăți : „Calea spre voință liberă e eliberarea de voința proprieˮ,„suntem liberi câtă vreme ne asumăm destinul marionetei bine conduseˮ (Cât de liberi putem fi). Pe cale de consecință, „Destinul e o combinație complicatăˮ a Necesarului cu libertatea. „Avem cu toții pe tocător un set de ingrediente pe care nu le-am ales. Dar ce facem cu ele (…) este treaba noastrăˮ.„Înțeles ca destin, sensul vieții noastre e coerența unei complicate ( și nu neapărat evidente )construcții, combinând libertatea noastră de a alege cu «hazardul» ofertelorˮ;„ Rămâne loc pentru speranță, pentru responsabilitate, pentru inițiativă personalăˮ, conchide Andrei Pleșu (Destinul ca țesătură).„Există două feluri de imposibilˮ, nota, în „Jurnalul fericiriiˮ, Nicolae Steinhardt,cu ceva vreme în urmă, „există imposibilul imposibil ( cel fizic ) și există imposibilul posibilˮ.

Această carte nu descoperă numai o cale regală prin „biblioteca-pădureˮ (Ioana Pârvulescu) către armoniile sapiențiale ale ființei umane, de unde „frumusețea lumii ne pătrunde în sufletˮ (Simone Weil). Dacă „suprema valoare etică pare să fie «promovarea în sus a vieții», îmbogățirea ei, deschiderea de vaduri noi pentru apele eiˮ(Petru Creția), prin aceea că transcende dialogic divergențele și transmite suflu de viață culturală, „Despre Destinˮ este o lucrare etică.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *