Din solilocviile unui om dezlegat

Încep prin a spune că nu are corespondent în literatura română, că, dacă undeva s-a pus mai stringent ca oriunde altundeva problema originalităţii, aici e locul şi ilustrarea ei, că sintagma ,,ce a vrut să spună autorul”, în cazul de faţă e perimată, că plăcerea spusului şi a scrisului (în felurite forme, adunate abil într-un op în care deruta, bulversarea, detonarea principiilor rigurozităţii şi a tehnicilor romaneşti devin profesiune de căpătâi), cultul pentru Om şi Viaţă rescriu o nouă paradigmă. Autorul ei, Mirel Floricică, un intelectual rasat, de mare calibru, literat şi filosof, sofist şi ,,platonician”, conform învăţăturilor dobândite, ridică anonimatul la rang de artă. Despre lucrurile mari şi oameni excepţionali se tot vorbeşte – de la uz până la abuz; despre lucrurile mici însă, banale şi aparent insignifiante, despre oameni liliputani care nu contează în istorie, mai nimic. Asta şi face Mirel Floricică, răsturnând canoane, dogme şi prejudecăţi de lectură, scandalizându-i poate pe cei predispuşi la artă cu metodă şi la calofilie obligatorie care nu se abat cu o iotă de la cărări bătătorite, ,,plonjează”, ,,forează” într-un univers uman din care scoate la lumină genotipuri ale unei lumi marginalizate, dar deloc marginale: LUMEA ȚMAGORNICILOR (memoria afectivă trimițând la huyhnsm – şi swiftieni), o populație bizară, cu apucături bizare, având drept filosofie de viață FILOSOFIA RATĂRII: 

,,-Țmagornic…ce-nseamnă țmagornic? 

-Aha!!!Vine de la <<țadikul cu mare fățărnicie>>…E contradicție în termeni, țadikul nu are cum să fie fățarnic, darmite o fățărnicie mare!” (p.205)

Mirel Floricică propune cititorului inteligent, exersat cu desele schimbări de peisaj și de macaz scriptural, un tertip scriitoricesc, anume camuflarea autorului şi a cărţii sale, subintitulată roman-istoric (un roman care, în fapt, nu are nimic de a face cu marea Istorie, ci doar cu istoriile – citeşte poveştile – mărunte ale unor oameni mărunţi), îndărătul unui nume de împrumut (Loham Gamadam) al unui scriitor (de sorginte balcanică) recuperat din negura timpului, al cărui manuscris, obţinut pe filieră sârbă, chipurile îl traduce, îndeplinind astfel o datorie de onoare faţă de un confrate de breaslă. De la bun început frapează titlul cărţii, oximoronic în esenţă, ironic şi pamfletar, design-ul cărţii, forma estetic-elegantă (vezi preţul pus pe citit şi pe carte) în care se prezintă (coperţi cartonate, încadrament policromic arabesc şi un contur al unei galinacee (soaţa      cocoşului-rege) în interiorul căreia se desluşeşte imaginea unui palat de poveste (sau, dimpotrivă, o construcţie flamboaiantă – de tip palatele ţigăneşti – la limita kitsch-ului) – semn al            relevat-ascunsului, al dihotomiei dintre aparenţă şi esenţă, suprafaţă şi profunzime, licit şi ilicit, văzut-nevăzut, toate în linia SERIOZITĂŢII la care face apel, în repetate rânduri, autorul), simbol central care, se ştie, e o pasăre domestică paradoxală: subiect de ironie şi de dispreţ pentru unii (,,proastă ca o găină”, ,,fricoasă ca o găină”), de intensă filosofare (întâietatea oului sau a găinii), dar şi deţinătoarea ouălor de aur din poveste, pentru alţii (cei care se pricep să citească şi ,,altfel”). Şi fiindcă veni vorba de autor, Mirel Floricică, în stilu-i inconfundabil, destucturează ideea autorului omni- (omniscient, omnipotent), instanţa auctorială     confundându-se, pe alocuri, cu personajele minore (sub aspectul eroicului) pe care le creionează. 

Romanul lui Mirel Floricică nu poate fi povestit în manieră clasică, în primul rând pentru că nu are un subiect tradiţional conturat, ci o diversitate de ,,iţe” narative, ceea ce-l transformă într-un veritabil labirint. Imensa bogăţie personagială (ca un leit-motiv obsesie a autorului pentru om, mai important decât însăşi naraţiunea sau povestea), identităţile lor hilar-absconse (nume şi onomastici peste putinţă de a fi reţinute, citite cursiv sau pronunţate – şi aici problema identitară nu este una accidentală, ci parte din filosofia extinsă a autorului), obsesia detaliului, semănarea confuziei şi a derapajului logic, presărarea ideilor care ies din decorul obişnuit sunt menite să şocheze, să forţeze coborârea grabnică din turnul de fildeş, să trezească la realitate asupra unei realităţi perimate, săracă-n sensuri şi în semnificaţii, de o banalitate înfiorătoare, pauperă sursă de inspiraţie. Iată de ce, evaziunea puternică în ficţional, în poveste (Mirel Floricică vine astfel în întâmpinarea NEVOII DE POVESTE a omenirii), încurajează Găina optimistă să facă ,,supa” bună, adică o carte ce reuşeşte melanjul fericit dintre filosofie, poeticitate, estetism, iconoclasm, nihilism, atitudine avangardistă, stil puternic polemizant. Mirel Floricică nu scrie ,,domesticării”, nu se pierde în trivial (citeşte banalitate) sau în locuri comune, ci stă la originea unei cărţi de tip mască, scut, paravan, o carte care spune de departe mai mult decât pare la o privire superficială. Romanul său e unul istoric în accepţiunea că, fiind în contra curentului, e susceptibil de a face istorie (prin ieşirea din tipare): ,,Coboară-te poveste, coboară-te suflete pironit!…Cum mă poartă-n abis, peştele fuge parcă de tine, şi tot eşti aproape, suflet amar, suflet pustiu, doar plâns, ce peşte hoinar!…”(p.79)

Mirel Floricică împrumută din atributele avangardistului, fără a fi unul în stare pură: originalitate, spontaneitate, autenticitate, ludicul şfichiuitor. Fără îndoială, cel menţionat are conştiinţa certă a valorii sale. Carte de tip camuflaj, de tiflă dată convenţiilor romaneşti, antinormă şi anticanon, jemanfişistă la modul ruperii paradigmei, Găina optimistă are toate motivele să afişeze un ton optimist, încrederea fermă a autorului în schimbare, inclusiv la nivelul percepţiei generale sceptice vizavi de un text ,,altfel”. Vizate sunt tarele pe care le purtăm cu noi şi de care nu suntem în stare să ne debarasăm, mentalităţile obtuze, eternele forme fără fond. 

În ciuda aparenţei de haos total, Găina optimistă, elogiu adus OMULUI, îşi conţine paradigmele şi ordinea riguroasă, studiată. Carte de nişă, cu o geometrie variabilă, rezervată iniţiaţilor care ştiu să citească şi dincolo de sensuri primare, cu un Loham Gamadam pus pe copertă doar ca subterfugiu (ideea manuscrisului recuperat pare puţin plauzibilă – tehnică scriitoricească de potenţare a misterului şi de adâncire în aventură şi în picaresc), Găina optimistă reuşeşte performanţa împăcării contrariilor. Centrată pe bulversarea generală în care trăim, pe CRIZA multiplă care afectează mai toate palierele sociale (în special pe cele din ,,underground”), cartea de faţă e un fel de ,,Şeherezadă” adaptată contextului (social)    romanesc-ţmagornicesc, în care cele 1001 nopţi clasice de aventură par a fi încapsulate într-o modernă noapte prelungită (a minţii), iar autorul un ,,hoţ” mai dihai decât însuşi Alibaba. Că este sau nu aşa, o demonstrează ,,barocitatea” autorului (arabescurile imaginaţiei), una din feţele/faţetele lui Ianus-Bifrons pe care acesta o dezvăluie privirii atunci când se pretinde SERIOS: descrierile de o frumuseţe aparte, lirismul (în opoziţie cu ,,delirismul” general), crâmpeie de filosofie comentată sau mostre din propria-i filosofie, asocieri surprinzătoare de idei etc. Şi fiindcă am ajuns în punctul şi în logica dezvăluirilor, consider oportună aducerea în   prim-plan a PARADIGMELOR pe care le creează textul (folosit uneori ca pretext) lui Mirel Floricică sau FIGURILE DIN COVORUL GEOMETRIC PERSAN (tehnică scriitoricească regăsibilă la Henry James). În sprijinul ideii, citatul de pe coperta a patra, extras din capitolul Pregătirea asfinţitului: ,,Aceşti oameni, dornici ca numele lor să străbată dincolo de uliţa lor, începeau a muta mobilele, pentru a bate covoarele; dornici să bată covoarele, începeau prin a se spăla ei înşişi, începeau prin a face mişcări de gimnastică; dornici să facă mişcări de gimnastică, ei începeau prin a bea, dimineaţa, în loc de ţuică simplă, ţuică cu agheazmă; dorind să bea ţuică cu agheazmă, îngenuncheau dimineaţa şi făceau câte-o rugăciune şi zece cruci.

A face dimineaţa câte-o rugăciune şi zece cruci, înseamnă a avea credinţă straşnică. Atunci când ei aveau credinţă straşnică, puteau face, dimineaţa, câte-o rugăciune şi zece cruci; când făceau, dimineaţa, câte-o rugăciune şi zece cruci, puteau bea, apoi, câte-o ţuică cu agheazmă, şi face mişcări de gimnastică; dacă făceau mişcări de gimnastică, şi se spălau ei înşişi, puteau bate covoarele; atunci când băteau covoarele, după ce mutau mobilele, numele lor răzbătea dincolo de uliţa lor”. (p.118)  

Găina optimistă este o carte care-şi conţine cheile de lectură: fragmentul menţionat poate fi considerat blazonul, mise en abyme-ul, condensatorul de sens şi de semnificaţie al întregului roman (Mirel Floricică pare a nu fi străin de excelenta carte a profesorului, hermeneutului şi semioticianului Ilie Gyurcsik de la Timişoara, intitulată Paradigme moderne, în care acesta, cu exemplificări punctuale din operele unor mari scriitori, desluşeşte studenţilor săi despre Autorul-Arlechin, Mantie, petice etc., adaptând contextului noţiuni prelevate din heraldică): oamenii fără o identitate certă şi uliţa lor formează un topos, MAHALAUA; dorinţa lor justificată de afirmare, de ieşire din starea de anonimat se concretizează în ocupaţiuni aparent domestic-utilitare, BĂTUTUL COVOARELOR (o deparazitare mentală şi o purificare necesară, o scuturare a prafului, o primenire interioară, o curăţenie generală în viaţa şi în felul lor păgubos de a gândi și simți, o înlăturare simbolică a colbului, paraziţilor şi păianjenilor, o imagine până atunci neglijată, călcată în picioare la propriu, proiectată acum în faţă, prilej de observare şi descoperire a ,,desenului” ascuns), A MUTA MOBILELE (a restructura, a reconfigura, a repoziţiona – în timp şi în spaţiu -, a te juca cu volumele şi cu proporţiile, a rearanja, a repune pe tapet, a face loc, a delimita, a pune hotar şi a schimba graniţele, a face loc pentru, a optimiza, a dobândi o nouă viziune despre, a aerisi, a ergonomiza); A SE SPĂLA (a se primeni pe interior şi pe exterior, a fi lăut, a te purifica – de ,,zaţul” tradiţionalismului, al dejascrisului, dejaştiutului, dejacunoscutului); A FACE GIMNASTICĂ (a scriiturii, a minţii, a deschiderii spre, a ieşi din starea de închistare, de confort, de blazare, de anchilozare, de amorţire, de stafidire, de îmbâcsire mentală, a revigora și apoi dobândi o minte sănătoasă într-un corp (al cărţii) sănătos); A BEA ŢUICĂ CU AGHEAZMĂ (a diversifica, a încerca experienţe şi senzaţii noi – inclusiv de lectură, a nu mai avea apetit şi stomac pentru lucruri vechi și anoste, a renunţa la ritualuri încetăţenite şi la metehne păguboase); A ÎNGENUNCHEA ŞI A TE RUGA (a avea credinţă fermă – inclusiv în schimbare, a avea un crez – în primul rând în propriile forţe, apoi în faptul că, prin voinţă şi determinare, lucrurile pot fi şi altfel, că ne putem reinventa periodic). Reluat în sens invers, reprioritizat, pe lângă frumuseţea limbii şi a cuvântului (jocul ,,ielelor”-idei), mesajul optimist (la dezîncrâncenare, la trezire, la desolemnizare, la dessanctificare) e şi mai evident, atitudinea proactivă fiind cheia în tot ceea ce întreprindem (apelul ca omul nou, degrevat de toată semiotica politicului compromiţător, să-l înlocuiască definitiv pe cel vechi).    

În cartea lui Mirel Floricică TOTUL poate fi interpretat, de aici şi genialitatea autorului care descoperă noi şi noi paradigme. Treptele schimbării, HERMENEUTICA SCHIMBĂRII, renunţarea la rezistenţa la schimbare ne priveşte pe fiecare în parte. De aici şi ANTROPOCENTRISMUL pe care e construit întreg eşafodajul romanului. Ca şi în cartea profesorului Gyurcsik, Mirel Floricică e ,,Arlechinul”, iar textul (fragmentele, peticele de text) ,,Mantia”: ,,Oamenii sunt arborii din pădurea-inerție. Sferă lângă sferă, încolțind, semne în punctul abstract al orbitei incendiare-universale, din victoria cărnii peste piatră, a ierbii peste frunzișul vechi. Jalnica lor oftare generală se recompune, trepte-trepte, la marginea nopții, așa cum a mai fost demult, pe vremea Vițelului de Aur, când Vițelul chiar trăia, când mai avea piele peste minciuna din interior, cum nu se mai văzuse: ei, arborii de minciună, cu amânări -concentrice- legând înaltul de adânc, tristețea de concret.” (p.171)

În altă ordine de idei, atunci când devine ludic, Mirel Floricică e cel care ne duce cu preşul (ne ,,minte” sau ne poartă-n zbor, ca în legende) sau ni-l trage de sub picioare, sancţionând astfel o realitate suficientă sieşi, pune formele în alte fonduri (scriitor metamorfic). Văzută din afară, Găina optimistă poate fi privită ca un gest ,,blasfemiator” (fluierături în biserică, moschee sau sinagogă), ,,fundamentalist” (în cazul apărării cu fanatism, a lucrurilor serioase) sau ,,jihadist” (când declară război mentalităţilor retrograde, criticilor neavizaţi, autorităţii în genere, nonvalorii, balcanismului (învestit cu toate nuanţele peiorativului) ca fel păgubos de a fi şi a filosofiei ca fuduleală). De aceea, postura de ,,derviş” zburător, de dansator frenetic până la limita pierderii reperelor îl prinde de minune pe Mirel Floricică, de unde şi cartea-i de tip opium, substanță halucinogenă, haşiş, ,,narghilea”,efect  psihedelic.

Tot în spirit ludic, Mirel Floricică plasează ,,pisica” (animal dificil de definit, după propriile-i afirmații) sau bazaconia pretins ,,ştiinţifică” în curtea Academiei, editura care-i publică volumul, acreditată CNCSIS, avându-şi sediul tocmai în clădirea Academiei Române, filiala Iaşi. Transpare de aici ANTIACADEMISMUL ,,pe față” al scriitorului, cartea de tip diversiune, frondă, dar şi de identitate/nonidentitate, scriitorul-protestatar, refuzul alunecării în normă, regulă, dogmă sau canon.

Mirel Floricică speculează filosofic, fiind un scriitor liber. Dinamitard, t.n.t., atunci când este cazul aprinde fitilul, pune bomba, aruncă-n aer, deflagrează. Fiind un ,,produs” al intelectului, el însuşi un inelego (cel care caută să înţeleagă), Mirel Floricică îşi permite luxul de a face pe ,,nebunul”, de a stârni polemici, de a inocula în subconştient idei novatoare. Dezbaterile sale filosofice ne îndeamnă să ne punem, la rându-ne, întrebări, să nu luăm totul de-a gata, ca pe un dat, să întoarcem Cuvântul şi Ideea pe toate feţele, să devenim, prin extensie, ,,filosofi”. Cu pârghiile puse la îndemână de literatură, dar şi combătând energic, scriitorul-filosof sau   filosoful-scriitor atrage atenţia că literatura, scrisul în genere, par să-şi fi epuizat resursele. Mirel Floricică face zob noţiuni precum autor, personaj, voci şi tehnici narative compozite. Punerile sale în abis au consistenţa coborârilor în hăurile mentalului individual şi colectiv. La el, filosofia şi ,,nebunia” (citeşte literatura) coexistă. Fiecare personaj în parte e abracadabrant, simpla citire sau ortografiere a numelui acestuia punând pe bigudiuri nervii cititorului neavizat. Numărul record de personaje, cât un catastif, DELIR ONOMASTIC, cu misiunea de a bulversa, de a testa de la bun început capacitatea de anduranţă a lectorului (o primă din multiplele ,,furci” caudine care operează binevenita triere), este el însuşi o cădere (aparentă) în derizoriu şi în abis. Mirel Floricică se include pe sine în rândul personajelor sale zbanghii, e de-al lor, se autoaneantizează, se autoplasează și propulsează sub zodia anonimatului, se pierde printre ele. Componenta ludică, RÂSUL SĂNĂTOS pe care-l provoacă şi potenţează romanul său, vin în întâmpinarea ideii formulate de Henry Bergson cum că ,,le rire” e cea mai elevată, cea mai productivă dintre toate categoriile intelectului: ,,Artistul nu este omul normal, el este primul care provoacă acelora de lângă el ceva ce nu au cunoscut până atunci: râsul.” (p.43) Iată de ce, după principiul a orice posibilului şi în ton cu afirmaţia bergsoniană de mai sus, Mirel Floricică poate exclama oricând, cu riscul de a fi crezut: Găina optimistă sunt eu! Îndărătul acestor constatări tronează cheia întregului roman (saga) al autorului: FILOSOFIA LIBERTĂŢII (libertatea de a fi tu însuţi).  

Mirel Floricică dărâmă icoane de pe pereţi, coboară statui de pe socluri, face          harcea-parcea clasamente şi ierarhii artificiale, demonstrând că, acolo unde există inteligenţă, totul poate fi luat în râs, în răspăr, în tărbacă. Categoriile umane de-a valma pe care acesta la creează, de tip Babel sau Arcă, se fundamentează pe o mai veche idee filosofică: lumea ca teatru (imago mundi). La Mirel Floricică teatrul coboară în stradă, metamorfozându-se în carnaval sau în bâlci (proprii balcanismului des invocat). De aici dionisiacul, vitalismul creator, starea preponderentă de ambetare sau de beţie, confuzia, bulversarea valorilor. Scriitor de tip tornadă, Mirel Floricică propune stilul detabuizant, o istorie a NIMICULUI. Stromele care însoţesc cartea, ,,covoraşe” sau ,,cuverturi” (însoţite aici de ochi şi de desene) construite după modelul încetățenit de Clement din Alexandria, dar transplantate în sol romanesc, suplinesc NEVOIA DE VARIETATE, DE MISCELLANEA, de întinderi şi de aşterneri (v. gr. ,,stronnymi”), au un rol dublu: de a fi folosite de ludicul autor pe post de bătut câmpii, de a evada sau, dimpotrivă, de ţesut/descusut ,,peticele” din Mantia Arlechinului. 

Textul propriu-zis al Găinii optimiste debutează sub semnul lui Ghici, oare cine vine de la Cimitirul Prieteniei Romîno-Sovietice, al ŞARADEI şi al ludicului. Vizualizată astfel, atmosfera are ceva din filmele lui Emir Kusturiča. Odată fixat cadrul, al ,,priveghierii” la rămăşiţele unei legături istorice false şi ipocrite, suntem transplantaţi brusc într-un context profund desolemniza(n)t, al unei odăi de mahala în care personaje-,,reper”, gen Babulică, cheliosul poliţist Godinaş, proferatoarea de blesteme Haparaviţa, copilul Cialbata, nepoata lui Babulică, Apraşaca, Guă Reovricitu, coana Aregtina, prin definiţie personaje caricaturale, stăpânite de un PLICTIS GENERALIZAT care au un trecut, o istorie de tot râsul, priveghează la căpătâiul bătrânului Babulică ce nu dă semne că o să moară prea curând, mintea umblându-i corcora pe teritoriul fantasmagoricului.

În cartea lui Mirel Floricică regăsim toate formele comicului. Primul și cel mai la îndemână rezultă din onomastica hilară, nomen-omen, adică numele definește omul. Asupra personajelor din Găina optimistă voi mai reveni. În plan secund, comicul de limbaj (asocieri hilare, expresii trunchiate, omisiuni și stâlciri deliberate, cuvinte din repertoriul țigănesc, expresii eliptice, inventate ad hoc sau preluate din limbajul popular arhaic, topica inversată, giumbuşlucuri lingvistice sau acrobaţii lexicale), extrem de bine reprezentat: ,,[…] a recitat din romantici, din simboliști, din dadaiști, nunuiști și alți ipsilantiști, unii onaniști”; ,,fără menajamente ori menajerii”; ,,fricționat bine de mă-sa-mare cu spiritist” (p.2); ,,citise odată un dicționar explicativist al elevului deosebit de înzestrat” (p.3); ,,un flacon cu oțet de ridichi roșii cu aromă de ridichi verzi”; ,,identăciune” (p.4); ,,sufereau cu adevărăciune” (p.5); ,,elucubrațele” (p.6), ,,cu o portocalie nostalgie” (p.15); ,,ea a rămas gâmfăcioasă”; ,,Și vorba aia, vorba a făcut lumea, pe om adică, mare, chiar și-ntre picioare. Da asta deja e religie.” (p.16); ,,ceaşcarină”; ,,Mai trecu un nene, bărbat cu chiloţei roz, de citise vreo patru căruţe de cărţi, în timpul serviciului, că fusese portar, şi avusese o maşină de scris despre care vecinii spuneau că s-ar fi sinucis.” (p.18); ,,în izba care puţea a veceu de biserică” (p.21); ,,bacilul dezamăgirii” (p.28); ,,un om cu fericire internă” (p.29), ,,să bea o bragă cu ciuperci”; ,,ascuţea un creionescu”; ,,vorba filosofului elveţian Lenin, multul înseamnă încet” (p.30); ,,Un bucătar bun poate să dea gust şi tălpii unei ciubote cu vechime” (p.45); ,,şleampăt ca un popă în armură roz” (p.67); ,,zeamă de cuc” (p.70); ,,viceprimaru e omohexual” (p.71-72); ,,Un călugăr necioplit cioplea o călugăriţă” (p.83); ,,fotoliu negru, din piele de negru” (p.85); ,,tort din cărămizi”; ,,boaşte seştoase fără carapace” (p.91); ,,decorat de două ori, retrogradat de patru ori” (p.102); ,,caracter antisocialistic” (p.103); ,,mâncase ţâţe de bibilică vietnameză aclimatizată” (p.105); ,,damigeană ambulantă” (p.108); ,,fierbea ouă fierte” (p.109); ,,m-am ciufulit la creeraşi” (p.114); ,,comprese cu aracet”; ,,om cu doi chiloţi” (p.118); ,,Poliţiştii, plămânii verzi ai societăţii” (p.122); ,,inteligenţă de peltic” (p.123); ,,la un Paşte chinezesc” (p.142); ,,lupi flegmatico-glagolitici” (p.150); ,,<<Cartea ciocurilor portocalii. Scurtă istorie a basmului albanez: în 2012 pagini fără ilustrații și mucegai. Maeștrii ciupercuțelor portocalii>>” (p.176); ,,<<Rate și Virtute>>, vinărie de mare succes ginecologic” (p.188); ,,insuficiență cardiacă și ciroză de la ridichi cu fasole” (p.209); ,,suduia ortodocsisme” (p.211); ,,amaercanii ar fi primii, ei au inventat și Japonia pe hartă.” (p.214)

Comicul de situație este şi el omniprezent. Simpla prezenţă a personajelor în diverse ipostaze declanşează situaţii generatoare de râs în cascadă.

Pentru a echilibra cât de cât balanța și a nu transforma romanul într-o simfonie a comicului, Mirel Floricică, vorba personajului Haparavița, dă dovadă ,,de multă seriozitate” (p.12) atunci când se mobilizează, se ex-plică, se depliază simbolic, se deschide în afară (,,Să nu se înţeleagă altceva: nu propunem un sistem propriu de valori la care să adere, în extaz, masele. Vrem doar să atragem atenţia că nu tot ce se află acum în lumină, pe scenă, este de <<valoare>>, aşa cum se zbiară la gazete”– p.45-46) , presărându-și discursul cu sofisme sau cu trimiteri punctuale la cărți filosofice arhicunoscute (deși revenirea la comic este inevitabilă atunci când filosofia încape pe mâna unor ,,prostani”- p.12 neaveniți, pauperi intelectual, efectul final fiind similar cu nuca lovită de un perete): ,,[…] vremea e supremul judecător a toate, așa spusese și Marcus Aurelius” (p.4); ,,Știa mneaei, cetise <<Către Spinoza>>, tratatul scris în cort, între luptele cu năvălitorii, că tătari au fost de când lumea, e drept că se numeau de fiecare dată cu totul altfel […]” (p.5); ,,Godinaș, ca alte cazuri celebre, a rămas victima întemeiată a timpului care trece peste, ca un fluviu peste pietricele, peste falsele filosofii, gen wittgenstein […]” (p.6); ,,să rămână doar continentele: Platon, Aristotel!…și ceea ce e mai important, nu toți kierkegaarzii și husserlieneii; să rămână Schopenhauer, nu cretini ca descartesienii, oligoizi ca hegel, ehe…afară din filosofie cu scursurile, bre!…ehe…” (p.7);  ,,Omul e infernul pentru tot.” (p.9); ,,-Căci, ce e omul?…plânse Șprețov, arătând, nu se știe de ce, chiar spre Babulică. Ă?…O ființă cugetătoare simplă, căreia nu i se mai poate adăuga absolut nimic.”(p.11); ,,Nu există vreo ființă care să poată vedea Cuvântul.” (p.12); ,,Mintea care nu vede ceea ce trebuie să vadă, nu cumva nu vede nimic, doar prin vederea de sine?” (p.165) etc.

Alături de TEHNICA PUNERII ÎN ABIS, Mirel Floricică se folosește de TEHNICA MATRIOȘKA atunci când își construiește personajele (despre care nu spune niciodată totul, o latură a acestora rămânând întotdeauna ascunsă privirii), atunci când apare în diverse ipostaze, cu o identitate ,,alunecoasă” (filosof, literat, om cu predispoziție uriașă la joc, poet, pamfletar, parodic, estet etc.). Așa se face că îl întâlnim pe Mirel Floricică -,,Omul din afară”, dublat de omonimul său Mirel Floricică-,,omul lăuntric” (p.12). Indiferent însă de postură, autorul stăpânește la perfecție ARTA DISIMULĂRII, ȘTIINȚA DOZAJULUI UMORULUI ȘI FILOSOFICULUI, ,,CAPCANĂRII” LECTORULUI (în situații tentaculare, absconse) și apoi eliberării sale din chingi, când, cum și cât să-și rânduiască discursul, astfel încât să nu plictisească sau să solicite excesiv atenția. Mai de fiecare dată în textele sale rezultă o combinație interesantă de umor spumos, de bună calitate și de învățături filosofice de folos. Iată de ce, cartea lui Mirel Floricică, ,,oul dogmatic” pe care-l ascunde, e pe cât de amuzantă, pe atât de serioasă, de cultă, de revelatoare.

Există situații când Mirel Floricică alunecă în lirism, devenind un veritabil POET: ,,Veneau caii amintirilor, din toate părțile, colo, sub fereastră. Tropote. Veni mireasma ierburilor de câmp. Ierburile cailor, culese de pe la răscrucile văzduhului, din vămile acelea uitate, năvăliră, ca niște rugăciuni la gleznele celui de piatră.”; ,,De la ea la el erau opt pași. Veacuri.”; ,,pădurea de piatră a sufletelor”; ,,Ca o piatră printre frunze, pasul său de sare se întoarce în râu, străbate volburile, tenebrele, ajunge dincolo.” (p.15); ,,Drumul e zbârcit, putred de neumblare”; ,,are ochi de toamnă, de plumb” (p.16); ,,o peniţă albă la un suflet negru”; (p.18); ,,Hâdul regat al izbeliştii”; ,,Rugina curgea, ca într-o clepsidră”; ,,cenuşa întâmplărilor”; ,,Uite-ţi degetele cum se strigă între ele, şi cum plâng” (p.57); ,,Apele trecând printr-o pasăre” (p.73); ,,flori de diamant, de gheaţă şi de uitare”; ,,corabia nopţii orfane oftă”; ,,Lup, suflet, tristeţe.” (p.74); ,,zidurile-şi grăiesc filosofii nemaiauzite” (p.76); ,,Albă peşteră spre stele, timpul.”; ,,târgul cu o mie de iubiri pe toamnă.” (p.80); ,,viaţa e ca o merdenea”; ,,Hoardele adevărului şi visului” (p.82); ,,Dincolo, pe acest câmp de argint, urcă opincile vântului […]” (p.89-90)”; ,,ieşiseră ploile la vânat. Ridicam îngerii din praf, se prefăceau a fi pietre […]” (p.113); ,,De-ar fi inima o tăcere!” (p.157); ,,Ninge cu aripi, cu ochi, cu neîmpliniri”(p.164); ,,Picură din cer uitarea şi somnul” (p.165); ,,corăbii de alabastru cu genunchi de toamnă” (p.169) etc.

O altă caracteristică esențială a personajelor cu DESTIN PLAT ale lui Mirel Floricică este EVAZIUNEA DIN REAL, fie pe calea ALCOOLULUI (majoritatea trag la măsea de sting, se întâlnesc și pun țara la cale în cârciumi, se aghezmuiesc fie că e de bine, fie de rău), fie prin intermediul VISELOR, semn că realitatea ,,reală” în care trăiesc nu le mai ajunge, nu-i mai încântă, nu-i mai satisface, nu le mai este de folos, semn că IMAGINAȚIA CU ROL SOTERIOLOGIC este calea de urmat. Personajele lui Mirel Floricică, majoritatea racolate din zona celor săraci cu duhul, a nesimandicoșilor, a celor lipsiți de metafizică și a celor nepervertiți de cultură și de civilizație, sunt LIBERE, AU LIBER LA TRĂIT ȘI LA VISAT. Majoritatea vorbesc mult (uneori debitând fraze-fluviu), însă nu comunică, deseori alambicat şi ilogic, frizând absurdul, pierzându-se în detalii care, în loc să clarifice, mai mult seamănă confuzia.

Mirel Floricică ,,POVESTAȘUL”, HOMO LUDENS, DESCRIPTIVUL: ,,În camera uriașă, singura, o sobă de teracotă domnea chiar în mijloc. Cum intrai, pe stânga, era o trompetă uriaşă, argintie, de avea şi ciucuri, chiar sub grindă, argintii, argintie. Într-un locaş cu plasă odihneau lemne pentru foc, surcele, câţiva, doar câţiva coceni, şi un lighean pentru cărbuni, plin cu aşa ceva. Apoi era o ferestruică, o draperie, o fereastră, şi câteva rafturi. Rafturile era’ ticsite de borcane, cutii de carton, conserve, punguţe, casete metalic, un craniu (de fapt, o scrumieră), chibrituri, sforicele, cuie, cleşti, pensule, pânze, fierăstraie, săpun, hârtii, un bocanc fără şireturi şi fără talpă, o sticlă de oţet, o apocalipsă, nişte castane, un ghioc, monede (câteva sute, dar negăsind trei la fel), ciorapi, pioneze, ierbare, insectare, trei sau patru lămpi, iconiţe, o capcană pentru şoareci, activată, cartuşe, ace de pescuit, un săculeţ cu piper negru boabe, un penis artificial, cojit, un ochi de rechin într-o capsulă cu formol, scoici, câteva ghiveciuri umplute cu nasturi, bile, agrafe, beteală; apoi, o păpuşică de cauciuc, o negresă chipurile, dezbrăcată, de avea ceva scris cu vopsea pe piciorong, obscenităţi, un bold înfipt în frunte; apoi, crete, o cizmă roşie, plină de chitanţe, o bijuterie de aur, uriaşă, rătăcită între ghinde, boabe de tămâie, o toartă de cană, trei linguri de aluminiu,  şi-un păhărel cu flori nemuritoare fără coadă.

Pe celălalt perete, deasupra patului, nişte sfori de care fuseseră spânzurate funii de ceapă, ardei, usturoi, leuştean, foarte mult leuştean, aşa cum stă bine la oamenii civilizaţi, plus, nu se ştie de ce, steagul unei ţări din Africa de Est, dacă acele chestiuni se pot numi ţări.

Cum intrai, pe dreapta, era’ o mescioară, un mic bufet, trei tablouri, şi-o puşcă, pe un carton albastru, lipit de perete, puşcă roşie, cu trei ţevi.

Pe o sfoară: trei chiloţi şi nişte izmene. Câteva scaune, răsturnate, cam şchioape, prin prejurul sobei.“ (p.16) 

Predomină starea de nerânduială, la fel ca și în viețile personajelor, ,,TIRANIA OBIECTELOR”, aşa cum o regăsim la Max Blecher, fascinaţia (uneori morbidă) pentru detaliu, abundenţa kitsch-ului, talmeş-balmeş-ul, atmosfera de talcioc, superficialitatea, jemanfişismul la vedere şi SUPERBITATEA NIMICULUI. Vorbim despre O LUME SUFICIENTĂ SIEŞI, O LUME PE DOS, o lume guvernată după legi underground, inaccesibile trăitorului din afara perimetrului mahalalei. Mirel Floricică baletează prin şi baleiază un spaţiu extrem de generos din punct de vedere narativ. De la descrierile minuţioase ale lucrurilor care înconjoară omul (semn că acolo e rost/rest de trăire, că viaţa îşi urmează cursul ei firesc), autorul simte nevoia unui desant în suprarealism, de unde şi marea sa CAPACITATE DE FANTAZARE (,,altfel decât   ne-am aştepta de la fantastic obişnuit”– p.78). Nu toate personajele sunt șui sau lovite de aripa anonimatului. Adevărate dizertații de filosofie îi au ca autori pe studentul Upș sau pe Dada Veageh în dialog cu Piratul.

Obsesia mineralului, a rocii în stare gemă (păsări de piatră, inimă de piatră, ochi de piatră, lume de piatră, flori de piatră, piatra uitării), fascinația pentru lup (animal psihopomp), ar fi două dintre obsesiile încadrabile pe regnuri ale lui Mirel Floricică. 

O constantă la Mirel Floricică (cel nostalgic ,,după omenesc, acel prea omenesc”– p.46) o reprezintă numele alambicate ale personajelor (multe dintre ele devin ,,filosofi” ad hoc la cârciumă), cu o identitate precară, greu de pronunțat, de repertoriat și de ținut minte, complicatele legături de rudenie, încrengăturile și îmbârligăturile bizare. Sunt personaje la limita veridicului şi a credibilului, fiindcă e puţin probabil ca ele să se delecteze cu filosofie pe pâine sau, dacă o fac, nu înţeleg mai nimic din ceea ce citesc, reproduc mecanic, ilogic şi absurd, pentru a se da mari, pentru a epata, pentru a se da rotunzi şi ,,şefi” sau pentru că absconsa filosofie li se pare ceva exotic, din altă lume, în consecință ,,marfă” de etalat. La fel de complicate sunt personajele fără nume, introduse-n scenă prin titulaturi de bâlci, gen: mă-sa, taică-su, sora mamei mă-sii, mama mă-sii. Ceea ce le defineşte e TRĂITUL PE SPONCI DE PE O ZI PE ALTA (situaţie similară cu eroii caragialeşti), mult tămbălău pentru nimic. În limbaj filosofic, ei sunt simpli ,,plebei” care o ard prin agora disecând frunze la câini, complet detaşaţi de discipolate şi de dispute docte de idei. De-a valma, sunt actanţi într-un univers uman pestriț: dascălul Kigușcovici și ,,crescătoria sa de râme” (p.12); văru’ Nălaj cel visător la țâțe femeiești; Binitic; armenii Hobohebibehian și Hobohebibehain junior; poetul Baston E., cel cu pălărie, baston şi ghete date la amanet; nea Buţăn tutungistu, cititor de Critica raţiunii pure şi de poezie veche; factorul poştal nr. 5 Ţleţlevec şi madama Ţleţleveca; factorul poştal nr.6, îndrăgostit de soaţa numărului 5 şi filosof în timpul liber; Liglălăblu; frizerul Gobio; medicul Zanţâc, crescător de păsărici, cusător de macramé şi pasionat de bucătăria mexicană; Hizdulea, imam, şef de pompieri, inspector financiar şi filatelist de rang II; preasfinţitul Omilian, ,,ocrotitorul pisicilor, broaştelor râioase şi al copiilor de ţigani” (p.32); cei trei anchetatori, Votrotov, Jtinov Başcunghiz şi Ovgorin; Bătrânul Ou-Primar; dinastia Mramorak-Tramorat; vice-primarul Tikirski, costumat în muschetar, cu iatagan la cingătoare şi cu lunetă la ochi; tripleta Ipsar Supţâr, Căpitanul şi Don Ogomoto de Atteta, dezvoltatorii unor dialoguri absurde; şleahta formată din Politicianu Peşpeală, Ociocănilă şi Dirancă; Tirim-Birim; Nişficiu de la Ămuleşti; Malaş-Palaş; Jakapanescu; Cnuşdule; Cindâgârtagâr; Kiuşci, fata craiului Xipho; Emin, poetul; groparul Zanţâc; călugărul violator Atroficius; nogaii lui Kânâtu-Sanuşai; şefii de servicii de informaţii Kibur şi Bagrasad; prinţul Barbajal, personaj absent; Ock Oreţ, plutonierul Ăşchereaci, sergentul Upistov, sectoriştii Ogulenko şi Upicuşan Zaljaveţ; comisaru           Mastor-Todrom; poliţiştii Ţâcheartu, Fuzatu şi Czulie; popa Hassan; cârciumarul Pectă-Bliote, cititor exclusiv al paginilor din dreapta cărţilor; personajul fără nume purtător de şapcă cu cataramă argintie şi sacoşă cu o singură varză; Loham Gamadam; Mucarină,              măturătorul-filatelist; Madihoaică, fosta profesoară de literatură în etate de 102 ani; cuplul Usudareşcu Mâcârica şi soţul, locuitori într-un cavou cu etaj; Didahiotul; baptista Trinica; domnul Calborctonavuzescu, visător de veveriţe în zilele pare şi de nimic în zilele impare; personajele anapoda de la numerele 1-9; piraţii de pe barcazul ,,Spânzurătoarea Veselă”; ipochimenul în negru; purtătorul Jobenului lui Hristos; nea Uiță Trâptu, ,,fost scamator și pompier” (p.214) ş.a., ş.a.

Toposurile, ,,academii” ale râsului, unele incerte, funambuleşti-fabulatorii, altele rodul unei minți sfredelitoare, lasă și ele fără replică: Marea Vertebrelor; strada Muştarului; Marele Bufet ,,Şoareci romantici”; strada nr.1; portul nr.2; cârciuma ,,La ţîţa luminoasă”; editura ,,Ingurgitas”, partener al Uniunii Urangutanilor; Serviciul Portocaliu de Informaţii; Serviciul Roşu de Informaţii; Serviciul Albastru de Informaţii; Serviciul Verde de Informaţii; Serviciul Negru de Informaţii; Serviciul Alb de Informaţii; Serviciul Galben de Informaţii –toate situate pe Uliţa Serviciilor de Informaţii; Cimitirul Prieteniei Romîno-Sovietice; Hotelul ,,Steaua Albastră”; Farul; ,,Păhărelul norocos”; ,,Damigeana melancolică”; Şcoala Profesională de Filosofie Carbogazoasă; Uliţa baron Egibozuncu; vila lui Babai; Aleea Lalelelor Verzi; Aleea Lalelelor Semiverzi; Republica Dajancă de Sud; casa fără poartă, cu statuie de fier întruchipând o oaie neagră de la nr.281; vila Şbaionţ; frizeria lui Gobio; secţia 5 de poliţie; cârciuma ,,La Ţâţa Luminoasă”; bufetul lui Meltică; Câmpul Dulce; ,,La păhărelul norocos”; mina din castelul Mramorak-Tramorat; Peştele Celest; terasa ,,Kant şi fiii”; Centrul Naţionalist de Studii asupra Parameciului din Paraguay; cârciuma ,,Cuvioasa belită”; prăvăliile Beh şi Beh jr. şi Boh şi Boh jr.; redacţia publicaţiei ,,Morcovul argintiu”; strada Icrelor; redacţia ,,Femei literare”; strada Slava slavilor; Căpișnica, mânăstire de marțieni etc.

Personaje (împletituri-,,covorașe” haotice de gene), situaţii şi toposuri hilare împreună alcătuiesc o ,,BULIBĂŞEALĂ” TONICĂ, asezonată din plin cu expresii şi cuvinte exotice din repertoriul romales.

Cu siguranţă, Mirel Floricică este un scriitor antimimetic (care ştie să potenţeze MISTERUL) – a se vedea MANUSCRISUL SECRET (povestea din poveste –FICŢIONALIZAREA DE TIP MATRIOŞKA) al lui Babai care conţine viziunea cu iminenta asasinare a Bătrânului Ou-Primar sau povestea cu broasca de aur, amintirile în oglindă ale fetei lui Xipho, balada lui Bâşbale, scrisoarea de iubire a lui E. către Bârbeica, aberantul manuscris al ipochimenului în negru, scrisoarea de dragoste către R., scrisoarea prințului Barbajal către Loham Gamadam și soția acestuia), cum de altfel este şi un adversar declarat al romantismului, al edulcorărilor şi al ineptelor dulcegării, al LITERATURII OBEZE (,,[…] cea care acceptă –spun criticii francezi- realitatea căluţilor de lemn plutind pe marea micilor cai de mare […]”-p.37), al autorităţii (luarea în tărbacă a poliţiştilor – monumente de tâmpenie solemnă – atingând climax-ul comicului), al criticilor-irozi (cum îi numeşte). Limbajul pe care acesta îl foloseşte este când filosofic-,,criptat”, când pe cel al vulgului. Filosofia pe care ne-o propune (după ce ne plimbă prin filosofia lui Platon, Soloviov, d’Ors, Aristotel, Schopenhauer, Kant, Sextus Empiricus, Caspar David Friedrich, Pascal ş.a.) este o FILOSOFIE A BANALULUI, A EXISTENŢIALISMULUI (în stare brută, necizelată), A CARNAVALESCULUI, A DEZÎNCRÂNCENĂRII DE A FI. E un existenţialism larvar, fără pretenţii la înnobilare, ,,nedureros”, departe de ,,culmile disperării” şi de ,,lacrimi şi sfinţi”, un existenţialism ,,tropăitor”, guraliv şi vivace, trivial, nefiltrat de educaţie: ,,nu e locul aici despre bazaconii” (p.143)

(Auto)persiflant, apanaj al omului inteligent, Mirel Floricică, ,,vânătorul neiscusit” (p.89) incapabil să ofere o definiţie unanim acceptată a Frumosului (şi bine face, dată fiind vastitatea acestuia – odată definit, frumosul şi-ar pierde din calităţi), este şi ACTANT în şi TEORETICIAN al propriului său roman, ocazie cu care explică apetitul pentru numărul mare de personaje, făcând în acelaşi timp, un vibrant apel la altruism şi la iubire de semeni: ,,A face o lucrare cu două personaje, şi a le diferenţia, e doar artificiu, bâlci ieftin. E ca şi cum ai lega pe cineva de cozile a patru cai, ştiţi, chin. Într-o lucrare, trebuie să fiinţeze, nene, o lume întreagă, cu mic-cu mare, să redai o lume, să faci o lume, cu toate bucuriile, micimile, eroii, pungaşii, ehe […] Aşa că, băieţi, lăsaţi dispreţul la o parte! Şahul e şah, indiferent de cine joacă, viaţa nu e pentru totdeauna, trebuie să nu ne batem joc de semenii noştri. Bagaboanta e bagaboantă pentru cine?poetul e poet faţă de cine?toţi suntem bagaboante, poeţi. Ne facem unii pe alţii, dăm legi, dogme, dar uităm, nu vrem, nu mai putem să fim oameni.” (p.38) E ceea ce vizează ieşirea din haosul prefigurat de carte, schimbarea de registru, piesa de rezistenţă, partea ei ,,serioasă”. La fel de doct, într-o mare de neinstruiţi, e studentul Upş, un fel de alter ego al autorului, cel prin intermediul căruia dă glas ideilor sale despre ROLUL ARTEI: ,,Artele răspund la întrebarea <<Ce este viaţa?>>, dar cum răspund ele, mai exact, ce anume, ţine de moment, de fugitiv, de subliniere, nu de permanenţă, – aşa cum pretind chiar ele, astfel că nu pot construi reguli veşnice, fără a prinde o conceptualizare valorificabilă general. Aşa…Opera de artă e imperfectă şi deschisă. Artistul, această Maşină de născut metafore, e cel care construieşte un cub, asta, din însăşi fiinţa sa. Apoi, umanitatea din el, îl face să sfărîme un colţ al cubului.” (p.39)

În cuprinsul Găinii optimiste întâlnim două forme de mise en abyme: cele ,,tehnice”, ,,teoretice”, explicate (în genul teoriei literaturii) şi cele mascate, deductibile din context prin intermediul fragmentelor (petice care alcătuiesc Mantia) coagulatoare de sens. Din prima categorie face parte şi TEORETIZAREA ROMANULUI (aici transpare abilitatea scriitorului de a-i pune la îndemână cititorului isteţ repere teoretice apte să răspundă la întrebarea dacă scriitorul le transpune-n practică sau doar blufează): ,,O fi scrierea unui roman un joc, dar jocul e între autor şi receptori. Dacă autorul nu are ale sale reguli oferite receptorilor, iar aceştia nu au posibilitatea de a le recepta, ajungem, din nou, la inutil. Un roman de 411 pagini în care se repetă doar trei cuvinte, de exemplu: ochi, pasăre, râu, indiferent de cum vor fi aşezate cele trei cuvinte, sau treizeci, dacă vreţi, e un non-sens. Romanul trebuie să fie cu sens. Degeaba receptorii s-ar prinde în jocul tâmp şi ar parcurge romanul celor trei cuvinte repetate, ar fi nişte nebuni şi mai mari ca autorul acela […] 

Acceptăm însă o expresie de genul: jocul cu mijloacele de creaţie. Ceea ce înseamnă că poţi să scrii un roman care nu e împărţit pe capitole, cărţi, părţi, ci în versete, cursiv, stromate, în cerneluri roşii, negre, cu hărţi, fotografii, portrete, sau nu, un roman în care descrii 40 de ani a unui cubanez la domnie, sau o zi din viaţa lui Athenaios. Dar, vorbim de un roman. Se respectă nişte reguli.” (p.40)

Mirel Floricică, fervent susţinător al EVOLUŢIEI CREATOARE, e ,,OMUL            DES-LEGAT”, recuperat din Peştera lui Platon, artistul-filosof şi filosoful-artist despre care vorbeşte intens celebrator şi plin de entuziasm studentul Upş (taxat de unii drept şarlatan care ,,recita de prin cărţi”-p.47) şi căruia îi repugnă (teribilism sau o încercare mascată de a face lobby?) PRODUCŢIUNILE AVANGARDISTE (deşi textul său abundă de evaziuni de factură suprarealistă sau de PROIECŢII-RETROIECŢII ÎN ABSTRACT): ,,oricât ai lupta împotriva literaturii cu, să zicem, anti-roman, porcării şi idioţenii modernismistice deastea, şi alte laşităţi, tot prin cuvinte vei lupta, tot formă vei da, luptând contra formei. O prostioară cubistă,      drăcia-naibii, e tot tablou, dar unul bolnav, deformat la modul sub-vulgar, dar nu mai e artă. Un tablou de Bosch e o deformare, e drept, a unei realităţi, dar rămâne tablou –supus deci canoanelor clasice-, este pictură, mai mult, artă adevărată! Vorbeşti contra gramaticii, logicii, vorbirii, dar vei fi obligat să ai o logică, să încerci o gramatică, să vorbeşti, sau să scrii. Altfel, e cel mult o bolboroseală, patologie, şi mai mult decât inutil. Arta ţine de util. Utilitate întru spirit, da.” (p.39-40) sau ,,marea majoritate a suprarealiştilor e o ciurdă păduchioasă de măscărici şi inepţi…” (p.40) sau ,,baronii-ciupercă ai <<artei>> prezentului” (p.45). De altfel, Mirel Floricică este şi un ardent susţinător al Cuvântului.

Pentru un ochi neexersat în subtilităţi de lectură, Mirel Floricică pare pe-alocuri să se sustragă filosoficului, să facă doar o pledoarie ,,în gol” şi aceasta datorită conotaţiilor depreciative pe care ,,a filosofa” le-a dobândit în timp, gen ,,mare filosofie!”, o activitate, chipurile, la îndemâna oricui (filosoful filfizon – citeşte gargaragiu – şi filosofia de circumstanţă). Nimic mai fals însă! Dacă e ,,şarlatan”, precum ,,tizul” său, studentul Upş, e sub aspectul FILOSOFULUI-SPECULATIV. La fel şi în cazul avangardei atât de înfierate, există situaţii multiple când autorul cochetează mascat cu suprarealismul, ,,scăpându-i” construcţii lexicale ce se sustrag scrisului tradițional: ,,Eu n-am decât un ochi, în stânga, în dreapta e doar un arbore alb. N-are frunze, ci rechini.” (p.58); ,,Gândul e obosit, ursuz şi se ascunde ca-ntr-o cochilie.”; ,,Vremea aceea în care, la miezul nopţii, se nasc, în fântâni, cărbuni cu trunchiuri curbe.” (p.60); ,,Copacul chior – cu o scorbură în loc de stomac.” (p.74) etc. 

Mirel Floricică, cel care profanează sacrul şi sacralizează profanul, între derapaje logice, istorii mărunte și meschine, filosofii mai mult sau mai puţin de budoar, aberaţii cu ghiotura şi texte de un estetism debordant, se şi ne pierde prin poveste, se joacă cu timpul şi cu spaţiul: ,,realul” romanesc, interstiţiile onirice, povestea în poveste, perindările prin Artă şi Filosofie –translatări repetate prin intermediul cărora autorul îşi FILOSOFEAZĂ LITERATURA şi îşi LITERATURIZEAZĂ FILOSOFIA. Fundamentală rămâne viziunea sa antropocentrică. 

Mirel Floricică este deosebit de acid când aduce vorba despre politică (a se vedea tiradele despre ,,ambiţionismul amerecan”– p112), autoritate (parodierea poliţiştilor din capitolul Banchetul, spre exemplu, atinge hilarul apoteotic), criticii-irozi sau urangutanii literari care ridică nonvaloarea la rang de artă. Universul său uman este ,,normal” în cvasianormalitatea lui. Afirmațiile purtătoare de sămânță de scandal la adresa criticii actuale, considerațiile proruse   într-un context politic inflamant, curajul propriilor opinii (cu riscul de a deranja, incomoda și a stârni polemici), ironiile fine abia schițate sau, dimpotrivă, brute, plesnite fără menajamente conturează profilul unui scriitor care iese din rând, care are CONVINGERI și CERTITUDINI.

Găina optimistă a lui Mirel Floricică este o găină tare-n clonț care are ceva sub creastă și în cioc. E o găină liberă, CU ATITUDINE PROPICE FIINŢĂRII (punct de plecare pentru orice filosofie a trăitului, a libertăţii creatoare), fără cotețul claustrant și constrângător care are liber la ciugulit și la bătut din aripi, viguroasă și aprigă precum un cocoș. Carte a fiinţării, prietenoasă, ce glorifică bucuria de a fi, apel la COMUNIUNE, la abandonarea ignoranţei, superficialităţii, mediocrităţii şi mimesis-ului existenţial, (,,prin religie, rămâi cu tine. Doar prin artă te apropii de alţii.” – p.44), tonică în esenţă, ce deschide larg porţile râsului şi bunei dipoziţii, dar care îndeamnă şi la reflecţie, la priviri autoscopice în oglinda eului, dar și carte de tip manifest, anticriză (inclusiv a conştiinţelor). Şturlubatic, asemenea majorităţii personajelor sale, Mirel Floricică mai trage cu ochiul din când în când şi peste gardul estetismului la care se ,,dedulceşte” frenetic, scoţând la iveală literatul, poetul, autorul jovial. Din cartea lui Mirel Floricică, fiecare cititor, pe măsura intelectului, e liber să ia ceea ce-şi doreşte, ceea ce îi place, ceea ce înţelege sau i se potriveşte.

Găina optimistă e o ÎNCERCARE DE RĂSPUNS LA SPINOASA ÎNTREBARE ,,CE ESTE VIAŢA?”, carte utilă ,,întru spirit” (p.40), îndemn la reflecţie, carte de tip parabolă, carte de învăţătură, pledoarie pentru Artă (arta care apropie oamenii, nu îi dezbină, care ,,ne face oameni”– p.47) şi Operă (fără a neglija însă Omul din spatele acesteia), protest împotriva superficialităţii de gândire, a pripei cu care emitem judecăţi de valoare fade, complet în necunoştinţă de cauză, cu un mesaj actual. Memorabile, sub aspectul profunzimii, sunt cugetările personale ale lui Mirel Floricică despre iubire, despre suflet, despre ,,Viaţa Cuvântului” (p.166), despre cunoaştere (,,ochii de vedere” şi ,,ochii de nevedere”- p.168) ș.a.

 În buna tradiţie a binomului seriozitate-joc cu care ne-a obişnuit (lejeritatea cu care trece de la un palier la altul), Mirel Floricică găseşte şi o explicaţie ironică în privinţa optimismului, într-un fel o chestiune obligatorie, de vreme ce nu avem opţiuni, cu toţii fiind ,,prizonieri” (p.42) şi datori cu o moarte. De aici, acceptarea cu resemnare (un fel de igienă mentală) a moirei, a destinului maşter şi canalizarea pe observarea şi ajutarea ,,celuilalt”, a omului din imediata noastră vecinătate.

Gheorghe Schwartz, Urmuz, Caius Dobrescu, Daniel Vighi, Petru Cimpoieșu, Vlad Muşatescu – ar fi doar câteva nume de scriitori, cu care, în funcţie de ,,feţele” lui Ianus întoarse către lume, Mirel Floricică ar putea avea ceva în comun, fără a-şi pierde însă niciun moment unicitatea şi originalitatea.

Pornind de la ideea călugărului Atroficius de a scoate o carte de rugăciuni, trag nădejde că Găina optimistă ,,va face o figură frumoasă o aşa carte.” (p.112) Fiindcă, nu-i așa, are toate ingredientele pentru a putea fi receptată cu succes de critică și de public, oricât de mult s-ar strădui unii ,,esteți”să ne facă să credem contrariul.

Mirel Floricică, Găina optimistă

Iaşi, Editura STEF, 2011, 215p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *