Mircea Flonta, Cătălin Vasilescu – Ce este mai presus de orice? (1)

A existat o vreme în care oamenii învățați, aceia care erau numiți cărturari, se socoteau unii pe alții drept membri ai uneia și aceleiași confrerii, căreia i se spunea La République des Lettres. Ei trăiau adesea la depărtări mari unii de ceilalți, dar erau în contact prin corespondență. Întreprindeau uneori călătorii lungi și obositoare pentru a putea comunica mai bine și pe îndelete.

Georg Joachim Rheticus, un învățat născut în Tirolul austriac, profesor de matematică și astronomie al Universității din Wittenberg, îl vizita în vara anului 1539 pentru prima dată pe Copernic, călătorind până la Frauenburg, la Marea Baltică. Prima relatare despre lucrarea lui Copernic aflată încă în manuscris a fost scrisă sub forma unei epistole adresate de Rheticus fostului său profesor de astronomie și matematică din Nürnberg, Johannes Schöner. După ce a tipărit textul, Rheticus le‑a trimis exemplare teologului Philipp Melanchthon, apropiatul lui Luther, ducelui Albert de Prusia și prietenului său Achilles Piriminius Gasser, care a scris o prefață pentru cea de‑a doua ediție, apărută la Basel. În 1542, Rheticus a dus manuscrisul lucrării Despre revoluțiile orbitelor cerești la Nürnberg, unde tipografulPetreius a început culesul ei. Tipărirea a fost supravegheată în cea mai mare parte de Rheticus, care a fost însă nevoit să plece după câteva luni la Leipzig, lăsându‑l în locul său pe teologul Andreas Osiander, cel care a scris și prefața anonimă a cărții. În acei ani în care conflictul dintre catolici și luterani domina Europa, editarea lucrării de astronomie a unui prelat catolic a fost asumată de doi susținători ai lui Martin Luther. Arthur Koestler scria că savanții acelei epoci erau „o specie de vaci sacre, îngăduite să rătăcească rumegând neatinse prin învălmășeala târgului“1.

Pentru aceștia, slujirea științei stătea mult deasupra a tot ce îi putea despărți: locul în care se născuseră, comunitatea căreia îi aparțineau, chiar și religia. Secole de‑a rândul, limba învățaților și savanților, în partea apuseană a Europei, a fost latina. Mai târziu, locul latinei, ca limba universală a intelectualilor, l‑a luat pentru o vreme franceza. În contactele epistolare cu cărturarii vremii sale, Friedrich cel Mare al Prusiei utiliza numai limba franceză. Este ceea ce făceau și învățații din lumea britanică atunci când soseau pe continent, bunăoară scoțianul David Hume, care a slujit ani de zile la ambasada Angliei din Paris. La fel și germanul Gottfried Wilhelm Leibniz, în călătoriile sale savante și diplomatice prin Europa. Acestor oameni, gândul că interesele, tradițiile de viață și chiar conflictele dintre țările din care proveneau i‑ar putea despărți sau chiar învrăjbi nici nu le trecea prin cap. Ei se simțeau și se purtau ca locuitori ai unei lumi aparte, slujind o cauză cu semnificație universală, situată deasupra intereselor și conflictelor religioase sau profane ale vremii.

Aceasta era lumea pe care, la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului XX, o vor evoca cu regret și nostalgie unii intelectuali cu mentalitate declarat cosmopolită și pacifistă, pe atunci tot mai puțini și mai izolați. Un document sugestiv al acelei viziuni strict universaliste asupra culturii, care devenise între timp crepusculară, este cartea lui Julien Benda La Trahison des clercs, publicată în 1927. Fără să conteste că există și o solidaritate a celor care aparțin aceleiași națiuni, autorul își propune să argumenteze că prioritatea unor cauze, cum sunt națiunea sau religia, cauze care pot învrăjbi comunități omenești, nu poate fi susținută într‑o abordare strict rațională, adică acea abordare care l‑ar distinge pe cărturarul autentic. Căci doar o asemenea abordare ar deschide accesul spre cunoașterea a ceea ce este etern uman și universal valabil, spre deosebire de cea dominată de o sensibilitate care se atașează mai degrabă de ceea ce este contingent, temporal și trecător, de ceea ce îi apropie la un moment dat pe unii oameni despărțindu‑i de toți ceilalți. Evidențiind ascensiunea în ultimul secol a ceea ce numește „pasiuni naționale“, Benda aprecia că, în egală măsură cu entuziasmul pentru o anumită religie, ele reprezintă un grav simptom al erodării valorilor universale promovate prin exercițiul rațiunii. El ilustra puterea de atracție a ceea ce deosebește și desparte comunitățile omenești remarcând că, în 1866, atunci când Prusia protestantă a atacat Austria catolică, mulți catolici din țările germane își doreau înfrângerea Prusiei, în timp ce după o jumătate de secol, în 1914, catolicii germani așteptau victoria armatelor noului Reich și acceptau să sacrifice multe pentru această victorie.

Benda deplângea cu deosebire puterea de atracție crescândă a naționalismului. Este ceea ce subliniase și cunoscutul filolog și istoric al religiilor Ernest Renan într‑o conferință cu titlul Ce este o națiune?, susținută la Sorbona, în 1882. Răspunsul său era că o națiune este o comunitate de oameni unită prin drepturi și datorii stipulate într‑o constituție.

Mircea Flonta, Cătălin Vasilescu

Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie și spiritul universalist al științei în timpul Primului Război Mondial,                           

editura Humanitas, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *