Învestirea și destituirea -final etern-

Urmărind seri la rând – diferența de fus orar nu poate fi omisă – serialul romano-american, tiberino-potomacan adică,  având  rating planetar (mai puțin Antarctica, probabil, deși nu știm ce baze ale colaborării congelate ascunde…), nu putem să nu recunoaștem măreția spectacolului oferit în baza faptului că marile puteri investesc ceva fonduri indiferent de domeniul vizualizat; evident nu putem omite newyorkezul Metropolitan, chiar dacă în cele ce urmează atenția ne este dirijată către washingtonianul Capitoliu. De remarcat în primul rând o impresionantă desfășurare militară probând faptul că de data aceasta nu doar „gâștele” ci și „câinii” își vor face datoria în caz de nevoie. În Roma, în asemenea ocazii vizibilă era doar Garda Pretoriană, dar câteva cohorte așteptau totuși la marginea capitalei… Considerând că spectacolele au ajuns la final, mă voi referi doar la doi termeni care le-au definit.

Învestirea, dincolo de festivul vizual, deși duce la banalul vestis, îmbrăcăminte, veșmânt de in, cuvertură, apoi la verbul investire adică  a îmbrăca, a acoperi,  primește,  prin Ennius, nobilul înțeles de a împodobi. Iată-ne deci la pompoasa învestire, împodobire funcțională adică; am putea spune că veșmântul confirmă funcția; etimologic cel puțin. Dar, pentru a vedea câtă dreptate avea (ulterior și din proprie experiență) domnitorul valah când spunea că „măririle-s  amăgitoare” precum averile, să ne întoarcem la umila vestis care avertizează asupra posibilei căderi, având și înțelesul de piele năpârlită a șarpelui. Ca atare, de la învestire până la pierderea veșmântului împodobitor nu e decât un prefix, același însă cu sens privativ de data aceasta, căci adjectivul investis înseamnă dezbrăcat de …, privat de … veșmânt. Ar mai fi de amintit, de  memorat chiar  de către orice învestit, cutuma romană: în timpul defilării solemne, în spatele celui împodobit, stătea un anonim care îi repeta obsesiv cave ne cadas, ai grijă să nu cazi!

         Trecând la perdant, trebuie remarcat că, în ciuda celor declarate de adversari, nu avea cum să mai fie destituit, căci nu poți scoate pe cineva dintr-o funcție pe care nu o mai îndeplinește. Cu toate acestea verbul din care se trage destituirea, destituere, ne dezvăluie câte ceva din cele întâmplate; evenimentele contemporane nouă ne-au demonstrat cât adevăr cuprinde expresia destitutus inter patrum et plebis odia, pus la mijloc între ura patricienilor și a plebei; mai înseamnă și a părăsi, a lăsa singur dar, poate cel mai semnificativ este destitutus suis, părăsit de ai săi.  Nu în ultimul rând, ne învață aeterna Latina, înțelesul de a minți îl regăsim în destitutus consiliis quorum, înșelat de sfaturile lor.

Încă o probă a faptului că eternitatea romană trece de timp, spațiu și vremelnice ideologii, căci spunea tocmai în spiritul ei, conștient sau mai degrabă nu, Vladimir Ilici Lenin „în politică există doar tovarăși vremelnici de drum”.  Învestiții și destituiții trec, iar înțelesul termenilor latini rămâne.

Și, pentru că orice s-ar întâmpla „vorbim”, spiritul Chiriței cu  al ei „furculision” planează peste media noastră, așa că unii ne-au transmis în direct inaugurarea lui Joe Biden; desigur pentru a nu fi  mai prejos de colegii transatlantici.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *