Metamorfismul „sufletului narativˮ

Volumul „Pandemia veselă și tristăˮ al Florinei Ilis, nou apărut la Editura Polirom ( 2020 )anunță o dublă premieră : este cea dintâi carte fiction de autor dedicată epidemiei produse de virusul SARS-CoV-2 și prima colecție de proză scurtă a romancierului clujean.

Încă din titlu, autorul separă antinomic realitatea dulce-amară a vieții, rânduită în felul pe care îl cunoaștem, de noua realitate, transfigurată de epidemie. Cu toate că narațiunile privesc, prin fereastra common sense, acțiunile subversive ale bolii-saboteur care se infiltrează și modifică toate straturile societății, personajul principal al cărții nu este COVID-19, ci viața colectivă modificată pandemic, care învârtește neprevăzut girueta destinelor. Expansiunea maladiei arde etapele. Ea se insinuează ușoară ca zvonul („situația groaznică din Italiaˮ)se coagulează într-o stare de spirit („Toată lumea era speriată și nimeni nu știa ce va fiˮ)creează secvențe urbane de neimaginat. De pe străzile orașului încremenit în stop-cadru, infecția penetrează intimitatea domestică ( Corona ),salonul Maternității municipale pe cimentul căruia asistenta Eli simte pasul discret al morții : ( copilul )„privea (…) undeva peste umărul ei. Ca și cum s-ar mai fi aflat cineva în încăpere ( …) Fiul Mădălinei se trezise și el : De parcă ar fi simțit duhul morții trecândˮ ( O noapte de gardă ). Apropiindu-se, din planul îndepărtat, turbionul știrilor și al comunicatelor încâlcește adevărul cu falsul, amplifică bâlbâielile sistemului sanitar și transformă realitatea într-un show grotesc: „scandalulˮ contaminării și al anchetelor DSP, spectrul dosarelor penale, împănate cu cartușe fake news ( Minunata lume virtuală ). După cum era de așteptat, criza epidemiologică răscolește temeri religioase ( molima ca Pedeapsă divină, în Judecata de Apoi )și trezește nostalgia rânduielii de dinainte, cu toate că aceasta nu însemna mai mult decât normalitatea anormalității românești ( polițiștii „obișnuiți cu cei care făceau caz de statutul social ca să scape de amenziˮ, etc ). Cu un subțire penel prozastic, Florina Ilis restrânge panorama anxietății generale în flashuri cinematografice de mare intensitate : ultima privire aruncată biroului de către Marius, înainte de plecarea în izolare și „sentimentul de stânjeneală din pauzele de țigarăˮ din ziua întoarcerii ( O iubesc ! ),„expresia de spaimă de pe chipul buniciiˮ( Corona ). Lumea schimbată de virus își găsește, în cele din urmă, expresia într-un zgomot de fond COVID, un „vuiet deznădăjduitˮ, „ceva în aer, nedeslușit. Ca o durere surdă, dar persistentăˮ ( O urăsc ! ),un sunet alb al orașului, din care asistenta decupează „picurul robinetului de la chiuvetăˮ și îl augmentează, emoțional, într-unul „zgomotos, intens și ritmat. Ca o pendulă greaˮ (  O noapte de gardă ).

Centrul de interes al cărții este ocupat de o familie de personaje-tip care colorează emoțional cadrele și stârnește corespondențe peste marginile textelor, până în ambientul romanesc ( ex. pictorul mural din Dumbrava de Sus și Theo din „Coborârea de pe cruceˮ, 2001 ). Prin mediul literar circulă exponenții noii generații educate ( hipsterul Marius-absolvent de Litere reconvertit la un job de programator, Dora – bursieră în Japonia, captivă între regretul organizării nipone și dorul „plăcintelor cu varză și brânză ale bunicii Mariaˮ ), versiunile adultului realizat ( directorul de instituție publică, „faimosul pictor de bisericiˮ ), „italianul de Bistrițaˮ, preotul de sat blagoslovit cu „darul suptuluiˮ. Câteodată atributele și statutul protagoniștilor transpar dintr-o grăbită evaluare fizionomică („chipul posomorât, spatele ușor gârbovit contrastau cu razele luminoase de bunătate care răzbăteau fugar prin privirea lui, alternând cu umbrele de îndoialăˮ – popa Timotei ),dintr-o simbolistică trendy   („scaunul de piele al mașiniiˮ manageriale din O urăsc ! )sau din inversiuni comice de roluri și limbaj ( Judecata de Apoi ).

Cu aceeași ușurință cu care reziliază homeostazia vieții sociale, pe care o internalizează tehnologiconline, epidemia accelerează fermenți în planurile sufletești ale personajelor. Într-un bizar acces de sinceritate, directorul i se confesează „polițistului în vârstăˮ și îi pricinuiește dureroase reflecții asupra fericirii conjugale. În cele din urmă, omul legii hotărăște să divorțeze, iar directețea actului i se răsfrânge în postură și recâștigarea pasului „drept, milităros. Ușor, ca o pasăreˮ. Pentru Marius, durata izolării echivalează cu o oprire a timpului și descoperirea unui gol existențial care atrage fantasme, îi transformă colega de serviciu într-o „frumusețe nemaipomenităˮ, îi alterează percepția spațială : „apartamentul drăguț în care locuia cu chirie i se păru mic, modest și neîncăpătorˮ. Din păcate, ca și în cazul managerului din prima povestire, interludiul pandemic se dovedește și pentru el un timp irosit, care nu provoacă schimbarea predictibilă, necesară : „E, oare, cu putință să iubești cu atâta înflăcărare și, dintr-o dată, să nu mai simți nimic ? Ca și cum ai da, din neatenție, un delete ?ˮse întreabă el, cu uimire, în clipa revederii. Se simte „ușurat, dar și tulburatˮ, „i se părea că scăpase la limită de un virus îngrozitor, pe care-l anihilase în ultima secundă cu un program elaborat sub presiunea că întreg sistemul de operare i s-ar fi dus naibii dacă n-ar fi acționat rapidˮ( O iubesc ! ). Fantezii compensatorii trăiește și asistenta Elisabeta, căreia epuizarea fizică îi costruiește punți onirice între somn și stare de veghe, între amintirea / imaginarea „vieții rânduite și fericiteˮ a pruncului Victor și „tabloul decăderiiˮ copilului Mădălinei, pe care se gândește să îl înfieze ( O noapte de gardă ). Spre deosebire de participanții la episoadele pandemice, cărora paralizia timpului social  le îngăduie o ( in ) utilă imersiune interioară și un examen de conștiință, timpul pacientului, al bolnavului de COVID, se precipită în centripeta fiziologiei, și, dacă nu conduce la deces, devoalează „frumusețea uitată a viețiiˮ, recapitulează valoarea lucrurilor simple, devine, prin urmare, un timp câștigat ca experiență educativă. Proaspăt întremată după suferință, Dora observă cum „o rază de soare intrase pe fereastră și se așeză cuminte, veselă pe perna ei, chiar lângă obraz ( …)Și dintr-o dată lucrurile din cameră începură să prindă contur și să semene cu ceea ce știaˮ. Sfârșitul convalescenței și întoarcerea ei acasă sunt marcate prin actul simbolic al deschiderii ușii și reîntâlnirea naturii : „Fericită ( Dora – n.n. )contemplă grădina. În lumina soarelui, iarba proaspătă strălucea orbitor ( …) făcu câțiva pași desculță pe iarba netăiată și încă udă de roua dimineții. Avu un sentiment ireal, ca de visˮ ( Corona ). Este  vorba despre aceeași natură familiară, metaforă a  vieții organizate, statornicite, care „înainta după rânduială, slobod, ca o zeitate nevăzutăˮ în Judecata de Apoi, care îl molipsește pe Daniel cu elanurile ei primăvăratice ( Minunata lume virtuală )și răzbate, pînă la urmă, pe prima copertă a cărții ( Nuvolanevicata – Dreamstime.com ).

Nu regăsim în „Pandemia veselă și tristăˮ nici catastroficul „jurnalelorˮ epidemice dantan, nici antieroicul camusian – dimpotrivă, un tonus ridicat. De multe ori, autorul se lasă în voia bucuriei și a plăcerii naturale a povestirii, într-o curgere care amintește de „tripticul romanescˮ ( Tania Radu )și țese cu iuțeală firele sensului într-un text viu, derulat către  livada bine luminată a copilăriei. E ca și cum prozele Florinei Ilisei ar fi ochiul ei sufletesc prin care privește lumea, „sufletul ei narativˮ ( interviu Radio România Cultural ) care îi reflectă, fără să atingă ( interviu LaPunkt.ro ) complexitatea nemăsurată a vieții și frumusețea nepieritoare a lucrurilor sale.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *