Note pentru un jurnal al despărţirii (47)

De câte ori dimineţile ajung până la mine, ele ajung încărcate de povara liniştii sepulcrale de care viaţa se înconjoară, o dată ce moartea a păşit, dincolo de prag, discretă şi implacabilă. De câte ori dimineţile ajung până la mine, ele ajung încărcate de mireasma dorului ce nu se poate stinge, la fel cum nu se poate duce durerea ce mă învăluie, ca un văl aşternut peste toate culorile lumii.

În cele din urmă, durerea şi moartea sunt incomunicabile prin chiar natura energiei care le hrăneşte. Durerea şi moartea sunt tovarăşii de care nu te mai poţi despărţi, asemeni unei umbre ce înfruntă, tenace, curgerea anilor. Durerea şi moartea se înscriu în carnea ta, cu literele pe care doar ochii tăi le pot vedea: invizibile pentru alţii, ele ard pentru tine, nestinse.

Şi nimic nu mi se pare mai dezolant şi mai ipocrit decât acest ritual al simulării compasiunii: mâinile care se pun pe umerii tăi, paterne, vocile care repetă gama regretelor eterne,siluetele ce se ordonează, disciplinat şi sobru, alcătuind convoiul funerar.

Şi nimic nu mi se pare mai insuportabil decât acest fard cu care oamenii aleg să ascundă moartea şi disperarea despărţirii, invocând, maşinal, promisiunea mântuirii în care nu cred mai mult decât în ziua de mâine care va veni. Un fard greţos şi urât mirositor, un fard dincolo de care se poate ghici doar micimea grotescă a nimicului care îi locuieşte.

Orice înmormântare este un exerciţiu de artificialitate ipocrită: cei ce o privesc se tem de moarte şi de durere ca de un rău care îi poate contamina, ca de un spectru care le poate bântui viaţa lor ordonată, de metronom dezarticulat. Orice înmormântare este un prilej de înaltă pedagogie a vieţii, ocazionând suitele de monologuri educative, rostite ritos. Orice înmormântare este o dezvăluire a energiei devoratoare cu care oamenii se agaţă de destinele lor goale, ca de un ciot în care văd majestatea unui trup armonios , de statuie greacă.

În clipa în care am fost în faţa mormântului care avea să îţi fie casă corpului tău trecător, am privit în jur şi am căutat să presimt acea mişcare pe care suflete eliberate o fac, în drumul lor către cer. Este aceasta seninătatea melancolică cu care contempli peisajul cu care te vei uni, la rândul tău. Este aceasta împăcarea cu care abandonezi timpului, spre a atinge o nemărginire de linişte tomnatecă.

În clipa în care am fost în faţa mormântului care avea să-ţi adăpostească trupul tău muritor, am înţeles că aceasta este durerea şi acesta este dorul : un culoar de minute, de ore, de zile şi de ani, un culoar de amintiri, un culoar al aşteptării, la fel de întins şi de insuportabil ca un purgatoriu din care salvarea este imposibilă. Aceasta este durere şi acesta este dorul: zidul care te separă de forfota de voci şi de siluete, zidul care te îndepărtează de tot ceea ce ai fost cândva, ca de o indepărtată istorie cu un personaj neverosimil.

Aceasta este durerea şi acesta este dorul. Şi nimic din viaţa pământească nu le poate adăposti şi îmblânzi, în afara visului şi a lacrimilor. Dragostea de dincolo de moarte se află în ele, întreagă şi melancolică: risipită în mii de fragmente de cosmos,ea luminează cărarea pe care cei rămaşi în urmă păşesc. Ochilor înlăcrimaţi şi sufletelor încercate de nostalgie ea le dăruieşte răbdarea de a îndura, de a aştepta, de a înţelege. Durerea şi dorul devin una cu ea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *