Interviu Mirel Bănică: La drum, la moarte, la viaţă!

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Cum e e România când te apropii de 50 de ani?

Există Românii ale vârstelor. Ţara nu se schimbă neapărat, tu te schimbi. Mi-a fost mereu frică de vârsta aceasta, 50 de ani – simți că te părăsește definitiv „ceva” și te așteaptă un „altceva”, greu de definit, pe care doar îl bănuiești, dar gândul şubrezirii nu te umple de bucurie, evident. România e frumoasă, e surprinzătoare ȋn diversitatea ei. Pe de alta parte, e și foarte previzibilă, nu te aștepți să descoperi Sfântul Graal la Vaslui ( cu toate că orașul Vaslui nu a ieșit atât de rău în evaluarea mea „afectivă”, să spunem, realizată la final de călatorie). Trebuie să pleci la drum fără prejudecăți, fără gânduri prestabilite, să ai un anumit spirit de aventură – chiar trebuie, pentru că nu e o țară așezată complet și nu mereu foarte sigură; una e să călătoreşti în Elveția și cu totul altceva în România. E un amestec de alb, de negru și de gri. Mult gri.

Ai o Românie ”din vis”, ”de vis” mai bine spus?

Nu, nu am așa ceva, nu am avut așa ceva. Am trăit mereu în realitate, am încercat să iau România așa cum este ea. Prin forța împrejurărilor, toată generația mea a trăit într-o realitate crudă; nu am idealizat niciodată România, am văzut-o așa cum este ea, cu bune și cu rele. A,  faptul că gândim uneori la o Românie perfectibilă, la o Românie care s-ar putea schimba în mai bine (cu toate că, uneori, mai binele nu e simplu de definit), asta e altceva. 

Sa faci într-o vară peste 3.000 de kilometri prin România – pentru ce, la ce bun?

Înainte de orice: îmi place să conduc. Fac parte din categoria acelor oameni care sunt destul de timizi și timorați în viața reală și care, la volan – nu, nu devin niște monștri, ci, pur și simplu – își recapătă forțele, ȋncrederea ȋn sine.Nu sunt un șofer excepțional, dar sunt unul pasionat, atent și grijuliu. Pentru un asemenea drum, aceasta este o condiție necesară, nu și suficientă. În al doilea rând, pentru că, la un moment dat, trebuie să intri într-o stare aparte de călătorie, de trezire, de, dacă vreţi, atenție excitată. Nicolas Bouvier, marele călător și scriitor elvețian, a dat naştere unei formule celebre, la un moment dat îți dai seama că nu tu construiești călătoria, ci ea, călătoria, te construiește pe tine. Din acest motiv, am detestat toată viața – aceste este cuvântul, am detestat , călătoriile organizate cu ghid, cu agenție, în care să mi se spună ce să fac, să fiu un roboțel cuminte printre alți turiști. Așadar – la ce bun? Pentru plăcere, mai întâi; apoi, pentru ideea de călătorie – o călătorie adevărată e și o călătorie prin tine. 

La început am avut ideea că toată deplasarea prin România trebuie făcută dintr-o buclă, fără oprire, pentru pentru a „hrăni” ideea de călătorie, cunoaştere circulară şi puţină aventură. Numai că am avut acel episod nefericit al pierderii – sau furtului, nici până astăzi nu știu exact – actelor de identitate la Suceava și bucla nu a mai putut fi ȋnchisă. La jumătate, planul s-a rupt, iar desenul geografic al călătoriei – și sensul ei – s-a modificat. Un desen şi o schemă de deplasare care a fost, fundamental, destul de liber. Înainte de a plec, nu am scris într-un carnet: azi Mangalia, mâine Babadag. Sau Târgu-Jiu sau Piteşti? A fost o călătorie semiplanificată. Să nu uit: nu aş fi putut să o realizez fără sprijinul unor sponsori generoşi. Imposibil. A fost o călătorie costisitoare.

Ce ai pus în ochiul tăi (nu la propriu, ci într-un sens antropologic, sociologic, religios dacă vrei) pentru a vedea mai bine România?

(Râde)…am pus la propriu diverse picături ȋn ochi, colir, pentru că am făcut conjunctivită din cauza curentului de aer. Trebuie spus că am realizat călătoria cu o Dacie Logan veche– toată stima pentru această marcă și pentru constructorii ei, dar vara  maşina are limitele ei, destul de mari, mai ales cele legate de climatizare; Dacia nu are de fapt aer condiţionat, ci nişte găuri pe bord din care iese un şuvoi improbabil de aer rece. Altfel, ce să spun? Pe undeva, am repetat experiența de la cartea despre pelerinaje şi metoda de cunoaştere de acolo.

Dar a fost acest drum și un fel de pelerinaj…

Exact. A fost. Și cred că aceasta se simte imediat – un pelerinaj către sine și către celălalt. Am pus foarte multă empatie, am pus foarte multă dragoste, am încercat să nu judec, oricât mi-aș fi dorit, în funcție de ceea ce au scris alții despre anumite locuri, oraşe, oameni din ţara mea. Și ȋncă ceva ce am învățat în ani de zile de teren: să nu judeci (iarăşi!) un oraș, o regiune, un ținut doar după câteva mici reacții nervoase sau interesate ale celorlalți. Să-ţi faci o privire globală. Cu alte cuvinte: dacă un locuitor al orașului Oradea e mai puțin prietenos și poate îți trage o mică înjurătură (în maghiară sau în română, nu contează), nu trebuie să spui – vai, ce oameni răi la Oradea…Ar fi foarte nedrept. Acestea au fost ”ingredientele” pentru o primă privire. O privire ajutată și de instrumentele pe care le-am învățat în timp, specifice etnografiei pe teren: observație directă, participativă, carnet de note, aparat foto, reportofon, detalii, mirosuri…de fapt, toate simțurile activate. Când ești într-o călătorie de acest gen trebuie să fi un burete, un senzor și trebuie să fi foarte atent la tot ceea ce mișcă, la modul propriu, în jurul tău. Interesant e că această stare de grație – cei care ”au făcut teren” știu prea bine la ce mă refer – nu ține, la mine, mai mult de 3-4 ore. După acest interval de timp sunt obosit, nu mai „văd” aproape nimic și am nevoie de odihnă. Însă în acele ore sunt ca un câine de vănătoare în acțiune. 

Întrebarea e interesantă și pentru că mi-am dat seama că se poate face astfel, la scară națională, și o mare radiografie a muzeelor. Sau ce a mai rămas din piețe tradiționale din România, o analiză a felului în care s-au schimbat hotelurile și locurile de cazare şi comportamentul turistului etc, etc. Dar nu am vrut să mă ating de ele, pentru că această carte și-ar fi pierdut oarecum caracterul de călătorie liberă. 

Nu a fost, așadar, un proiect de cercetare în sens academic, dar ”privirea” ta nu a fost una inocentă – fatalmente, nici nu avea cum să fie așa. Care au fost, măcar superficial formulate, ”ipotezele de cercetare” cu care ai plecat la drum?

Repet: nu a fost o cercetare propriu-zisă. Dar mă așteptam ca anumite ”clustere” tematice să se detașeze la sfârșit. La început mărturisesc că am plecat cu un mic fir roșu în cap – și anume, să văd ce a mai rămas din monumentele de for public, la 30 de ani după comunism. Ce s-a întâmplat cu ”centrele civice”, așa cum se numeau în copilăria noastră – și așteptările mele nu s-au lăsat înșelate, în sensul că am descoperite mozaicuri, unele dintre ele excepționale, realizate de artiști de avangardă (cel mai mare și cel mai frumos e la Mangalia, faimosul Geneze, opera lui Jules Perahim şi Mac Constantinescu). Fie că ești de acord sau nu cu perioada comunistă si binomul memorial al acesteia, pozitiv-negtiv, aceste mozaicuri murale sunt, totuși, niște veritabile opere de artă. Care ar trebui mult mai bine păstrate și puse în valoare. Sunt niște urme ale trecutului de care ne debarasăm în stilul ”românesc”, grăbit şi superficial, fără să ne dăm seama. Un tur al caselor de cultură, al fostelor „Centre Civice” – așa cum sunt ele, delabrate, obosite, transformate – cred că măcar pentru studenții la arhitectură ar fi interesant pentru a înțelege arta totalitară, proletcultistă, memoria unei generaţii.

Dar așteptări care nu s-au ”pupat” cu realitatea?

(râde) Foarte bună întrebarea. Da și nu. Nu mi-am făcut iluzii. Un exemplu, printre multe altele: nu mă așteptam ca muzeele de la noi să fie într-o stare atât de jalnică; multe, foarte multe sunt închise, ”în renovare”, ”în inventar”, „revendicate”. Nu ne pasă. Repet, avem un raport foarte ciudat cu memoria, foarte nesigur. Am întâlnit și adevărați eroi-muzeografi, dar şi cantitate de muzeografi mulţumiţi de această stare de fapt. Direct spus, unora dintre oamenii care lucrează în acest domeniu le convine această stare de delăsare, de abandon. Continuă să-şi ia salariul, fără a mai fi „deranjaţi” de vizitatori. Am văzut ceva țări până acum și zeci, zeci de muzee; dintre toate, România este singura țară în care ȋn muzeu turistul este un inamic, nu un prieten. Cu rare excepții, într-un muzeu românesc, ești privit ca un intrus sau un potenţial infractor, chiar dacă e vorba gestul banal al fotografiei . Nu e deloc firesc ce se întâmplă. 

Unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-ai văzut în această călătorie? Sau un detaliu care te-a țintuit, care te urmărește?

Sunt subiectiv, desigur. Nici nu am cum să fiu altfel, într-o asemenea situație. Un loc care mi s-a părut complet și, în același timp, un detaliu: plecasem foarte de dimineață din Brăila și urmam ”linia Prutului”: Galați – Vaslui și așa mai departe. Era 5-6 dimineața. Mă jucam pe scala aparatului de radio, de-a stânga şi de-a dreapta maşinii defilau peisajele unor locuri splendide, Prutul și Dunărea, imensul lac Brateş de lângă Galați, iar pe stânga, colinele Tutovei, superbe, pline de verdeață. Ei bine, cum mă jucam eu cu aparatul de radio de la mașină, am început să se audă diferite posturi: unele, în limba română, altele în limba ”moldovenească”,  în limba găgăuză, în ucraineană. Și cel mai impresionant a fost când am auzit  gingle-ul Radio Moscova. Bună dimineața, aici Maskva. Ora 6 dimineața. 

Dobroe utro. Șest cesov utro…

Aici Radio Maskva! Da. Ei bine, a fost ca un duș rece, a fost o trezire bruscă la realitatea hărţii geografice. Și mi-am zis: Doamne, cât de la Est suntem!  Suntem la estul Estului, la marginea lumii europene. Și uităm mereu această detaliu, atât de puternic, atât de important. Am verificat, în direct la 6 dimineața, ceea ce Sorin Antohi numea ”bovarismul nostru geopolitic”. Ce Londra, Paris, Bruxelles, Madrid? Păi acum eu ma aflu la 340 km departare de Odesa, aş putea ajung acolo ȋn trei-patru ore, dacă ar exista şosele şi graniţe libere! Acesta a fost unul dintre momentele cele mai puternice ale călătoriei mele. 

Cine vrea să înțeleagă cât de cât România de acum, ce nu are voie să ocolească, din punctul tău de vedere?

Piețele, restaurantele populare gen ”Împinge tava”, parcurile (și aici, neapărat, așa-zisele ”colțuri ale șahiștilor”). Pe primul loc, pentru mine, sunt piețele – în provincie, piețe rezistă mult mai bine decât în București, sunt mult mai ”sănătoase” și acolo găsim ultimele urme ale civilizației noastre agrare, alimentare, culinare, chiar și lingvistice aș zice. Felul în care oamenii vorbesc, cum schimbă impresii…Sunt formidabile.

Care Românie dintre Româniile cu care tu ai luat contact de-a lungul acestei călătorii ți se pare cea mai spectaculoasă, cea mai plină? Spre exemplu, poate o Românie gastronomică? Sau o Românie hotelieră, sau una a marilor bulevarde sau o Românie a periferiilor?

Sunt atât de multe straturi încât nu aș îndrăzni să fac o ierarhie. Dacă e să mă refer doar la România gastronomică, un mare paradox al acesteia, pe care cred că nu îl vor înțelege cei care vin din străinătate sau jură doar pe Centrul Bucureştiului: dacă s-a păstrat ceva, cât de cât, din gastronomia noastră naţională, atunci acel ceva trebuie căutat nu în restaurantele pretenţioase, fals ”tradiționale”, ci în umile restaurante, gen ”ȋmpinge-tava” sau ȋn piețe. 

Și cum e această România?

România gastronomică de acolo, din zone mai puțin umblate sau mai puțin bănuite, e destul directă, fără pretenţii. Bucătăria românească, în genere, cu cât e mai simplă, cu atât e mai  savuroasă. Stiu ce spun, am lucrat ȋn timpul studiilor din Elveţia ȋntr-un restaurant care figura ȋn faimosul ghid Michelin, bucătăria lor nu poate fi povestită. Nu degeaba susţinea regretatul Radu Anton Roman că singura mâncare românească autentică este brânza iute, cu ceapă și cu mămăligă. A propos de brânzeturi: dacă aș fi un om bogat, aș face un mare magazin de brânzeturi românești, pentru că am întâlnit atât de multe feluri de brânză în țara aceasta – brânza din Brăila, care este excepțională, nu seamănă cu cea din Iași, care și ea e excepțională, nici cu cea din Botoșani, excepțională, nici cu cea din Sibiu, și ea formidabilă, nici cu aceea, minunată, ușor picantă, puțin fezandată de la căldură, din Târgu Jiu. De trei ori excepţională, odată formidabilă plus minunată – parcă nu-mi ajung cuvintele pentru a lăuda aceste produse.

Următoarea formulă are, în folclor, două variante: a) avem o țară; păcat că e locuită; b) avem o țară; cum procedăm? Pe care o alegi?

Pe niciuna. Ambele îmi displac profund. Nu le suport și nu sunt de acord cu ele.  Prima expresie e șmechereală pură. A doua, aparent mai deschisă, e tot șmechereală – o formulă din anii de glorie ai ”Academiei Cațavencu”, înainte ca acest ziar, din motive pe care nu le detaliem aici, a decis să își abandoneze cititorii, trădându-i pentru meschine interese. De ce nu le suport? Pentru că nu practic această expresie a urii de sine. Dacă aș fi practicat-o, nu aș fi revenit în țară după 9 ani petrecuţi ȋn Occident, cu inserție profesională reală acolo.. Eu încă mai cred că în țara aceasta se poate trăi confortabil-  și mulți dintre noi  chiar trăim confortabil, avem o calitate a vieții mai bună decât credem noi. Cine nu mă crede, să locuiască o lună ȋn suburbiile calde şi extrem de multiculturale ale Parisului.

De ce să iubim România, Mirel Bănică? Și de ce să nu iubim România?

De ce să o iubim? Pentru că, vrem-nu vrem, este țara noastră. Alta mai bună, nu avem, cum spune unul dintre personajele din carte, un muncitor cu care am mâncat mici ȋn piaţa din Târgu Jiu. Iubesc Bulgaria, dar ca destinație de vacanță. Sunt ataşat sentimental de România din ce în ce mai mult; poate că e vorba și de înaintarea în vârstă. Pe măsură ce trec ani, devii (tot mai) conservator…

Ai văzut? Ți-am mai spus eu că, mai devreme sau mai târziu, conservatorismul devine un reper important în viața oricăui om…

Da. Iubesc România și pentru că în această mare ”tocană” post-post-modernă în care ni se spune că nu e nevoie să ai identitate, trebuie să ai, totuși, una; nu e firesc să fie altfel. De ce o iubesc? E vorba de o dragoste difuză, sentimentală. Nu ştiu ce să spun… 

Dacă drumul făcut de tine ar fi fost – alege tu ce anume – a)un vin bun sau b) un parfum bun, cum apreciezi că ar fi notele de vârf, notele de mijloc, notele de bază?

Nu vin, nu parfum. Dar l-aș pune sub alte imagini-fetiș: smochinele de la Drobeta Turnu Severin (pe tarabă era scris „zmochine”, cu Z, litera ȋmi zumzăiei puternic ȋn cap chiar şi acum), perele de la Târgu Jiu, brânza de la Brăila, zisă de „Gulianca”, usturoiul de la Copălău- Botoșani, sau un vin modest şi cinstit de la Câlnic, Cetatea săsească de lângă Sebeş. Ei, asta  a fost călătoria mea,  savorile, gustul ei. 

Cum e România dacă mergi ”pe centru”? Cum e România centrelor?

Centrul centrelor este Bucureștiul. Urmează centrele care vin tare din urmă sau care sunt deja foarte asemănătoare cu Bucureștiul – Cluj, Iași, Timișoara, Oradea, Sibiu și alte orașe de succes. Sunt orașe foarte ”europene”, unde se simte o preocupare pentru spațiul public, chiar dacă nouă ne place să ne plângem că nu; şi una pentru calitatea vieții. Centrul centrelor are artere centrale, iar dincolo de aceste artere, cum spuneau băieții – ”dincolo de blocuri suntem noi”; deci, dincolo de aceste artere încep adesea alte lumi. Aici, acolo de fapt – dincolo de artere centrale – începe o România mult mai calmă,  mult mai influențată de trecutul comunist, cu o dulce mediocritate a unei vieţi liniştite, fără evenimente. Apoi e România orașelor – nu de rangul doi,nu e frumos să le spun aşa, ci mai degrabă de gradul doi, gen Brăila, Vaslui, Galați, Târgu-Jiu, Drobeta Turnu Severin – și acolo centrul  e valorizat și valorificat în ideea de ”oglindă” a realizărilor politice și a preocupărilor autorităților pe care acestea le au față de spațiul public. În fine, mai e România rurală – o Românie a magazinelor de sat, unde poți să bei o cafea senzațională la 1 leu, ba chiar și cafea la ibric, unde domneşte peste tot același miros amestecat de detergent și de hamsie și de papuc de plastic. O Românie din care tinerii au plecat, unde oamenii caută soluții de supraviețuire, unele foarte ingenioase. Sunt straturi și straturi – avem o România centrală și din ea coborâm spre marginile ei, o România care se decantează prudent. E un joc permanent, o recompunere, între margini și centru. Sunt zone unite, nu rupte unele de altele, ca urmare a mobilității pe care o avem în ultima vreme. 

Dar tradiția – în drumul acesta făcut de tine – cum ți-a ieșit în cale: vie, mutilată? Ideea de tradiție

Tradiția populară, România arhaică dacă vrei, am și scris aceasta în carte, ceea ce numim ”satul tradițional” cred că a dispărut complet. Nu de ieri, de azi, ci la orizontul anulor 1990. Convingerea mea este adâncă în această privință. Când eram copil, anii 80, și ieșeam cu părinții în diverse călătorii, îmi dădeam seama că Bucovina e Bucovina, Țara Oașului e Țara Oașului, iar Dobrogea e Dobrogea – prin stilul zonei. Chiar și arhitecții comuniști, atunci când construiau anumite hoteluri sau popasuri la marginea drumului încercau să reproducă, măcar puțin, ceea ce se numește stilul zonei. Acum el a dispărut; toate casele sunt standard, gândite cât mai funcțional (termopan și acoperiș din tablă roșie). De altfel, aceasta este o mare dramă a modernității – mulți oameni se îmbracă de la second hand. Mai ales vara, am mai făcut această observație, țin la ea, există o România a second hand-ului. Așa cum există o Kenie a second hand-ului, o Ucraină a second hand-ului etc.  Nu vreau să fiu răutăcios, nu vreau să jignesc pe nimeni, dar starea second-hand  este specifică acelor popoare nu atât sărace, cât perdante ȋn bătălia cu modernitatea impusă de alţii.  Mă găndesc la o cercetare mai amplă asupra fenomenului second-hand.

Vine accelerat sau mai degrabă cu viteză mică Occidentul spre România? Sau modernitatea – cum vine ea spre/către România? Cum sunt aici de pus accentele?

Soseşte rapid. Cititotrii ar trebui să ştie că ȋnregistrăm discuția noastră ȋntr-un parc din centrul Bucureștiului. Privim amândoi către o superbă clădire de birouri, clasa A, care sunt la fel de frumoase și de funcționale ca în Occident. De fapt, ȋncerc să sugerez anumite lucruri: modernitatea, pe care o definim altfel cu greu, intră ȋn anumite medii şi canale fără probleme în România – modă, biznis, arte. În straturile profunzime însă, modernitatea își face de asemenea apariția – dar mai discret, sub forme destul de chinuite, întortocheate. E o modernitate second hand – iarăşi, termenul de second hand. În Ardeal, bunăoară, m-a izbit cantitatea de tractoare care puteau figura în orice muzeu al tehnicii din Occident. Din Germania sau din Elveția. Tractoarele din anii 1950, 1960 care au venit să moară glorios pe ogoarele patriei noastre, pe coastele Carpaților. Și aceasta este o modernizare, un import de modernitate agrară, de fapt. Tractoare la sfârșit de viață,  dar oamenii le folosesc, își fac treaba cu ele. E adevărat, nu au nici aer condiționat, nici GPS, nici nu ară singure – așa cum se întâmplă cu cele de azi din Occident – dar merg. Cât de cât. 

Ce îngropăm, ce moare – și e mare păcat că moare – din, să îi spunem așa, Orientul nostru, din orientalitatea noastră, din balcanitatea noastră?

Nu cred că moare. Orientalitatea noastră e foarte bine așezată, doar că nu cred că e uniform distribuită peste tot în România. În Ardeal, spre exemplu, eu nu prea am simțit-o. Eu sunt ”valah”, am prieteni extraordinari în Ardeal, dar nu pot vorbi ”în dodii” cu ei – nu-mi cereţi să explic acum despre ce este vorba. Cred că e foarte bine că e așa, e foarte bine că există această diversitate. Am tedinţa să despart România ȋn zone geografice; România este o țară formată din țări, din regiuni, în fond foarte bine delimitate. Sunt granițe invizibile, dar foarte puternice de fapt. Nu avem decât să trecem Siretul sau să trecem, pe la Orșova, dinspre Banat spre Oltenia. Ei bine, în Brăila se vorbește şi se trăieste într-un fel, în Galați se vorbește radical altfel; în Herculane se vorbește într-un fel, în Târgu Jiu, altfel. Sau, un detaliu de calibrare fină: dacă mergem la piața din Brăila vom găsi, evident, pește (dar și un fel aparte de brânză); dacă mergem la Galați vom găsi foarte multe rădăcinoase și leguminoase, pentru că în regiune se simte această tradiție ucraineano-rusească a borșului, chemarea spre acru-dulce. Mici detalii la care trebuie să fim atenţie. Ca să închid cercul: ceea ce se pierde nu e orientalitatea noastră, ci tradiția rurală, nu mai insist, am vorbit deja despre asta. Și ȋn alt registru, dar tot o pierdere, se duc urmele trecutului – secol 19, secol 18, chiar și trecutul recent. Semn al raportul special cu memoria pe care îl au românii, impotența autorităților, speculațiile imobiliare îngrozitoare…

De ce te atrag așa de mult locuri ale declinului? Ce e acolo, de lecție e acolo?

Eu sunt o natură noastalgico-melancolică și așa am fost mereu. Trăiesc bine în trecut. După spune celebra formulă: trecutul e cea mai bună țară. Având o asemenea natură, cum spuneam, acolo, în trecut, mă simt acasă; mă hrănesc din resturi memoriale, sunt cu mine însumi acolo, acasă. E simplu de fapt. Mă simt bine. Cred că sunt foarte mulți ca mine, doar că nu au puterea să o mărturisească. 

Dar ”omul bărăganic” – omul despre care spui /scrii că ai fi – ce e el? Cum arată ”omul bărăganic” pe interior? 

Vasile Băncilă ar fi știut foarte bine ce să răspundă. Omul bărăganic  din mine se reactivează de fiecare dată când sunt în spații geografice ȋnchise, când nu mai văd linia orizontului; omul bărăganic se reactivează în Făgăraș, în Alpii elvețieni sau pe malul oceanului (o altfel de nemarginire, lichidă de data aceasta, care-l descumpăneşte). Omul bărăganic este relativ scund, tuciuriu, rezistent la căldură, foarte sceptic (îngrozitor de sceptic), dar cu o mare energie. Tine la noţiunea de prietenie. Omul bărăganic e Panait Istrati – el însuși, de fapt, un mix foarte ciudat – care s-a născut cu dorință de a călători, dar de a reveni mereu acasă. Îi place apa, îi place Dunărea şi balta, îi place vântul de iarnă din Bărăgan și e capabil să reziste la condiții climaterice extreme. Nu e foarte prietenos și nu își face prea mari iluzii legate de viitor, pentru că au trecut toate vânturile și răutățile peste el…şi o ia mereu de la capăt.

Ești conștient cât de des apare ideea de drum în opera ta? Nu mă refer numai la această carte, ci și la cea despre pelerinaje, despre romi și nomadism, despre a fi ”căpșunar”…

Da. Pentru că nu îmi găsesc liniștea, pentru că nu mă pot fixa undeva. Am ȋncercat, dar nu pot. Întotdeauna sunt pe drum. E și o mică nuanță religioasă aici. Fiecare dintre noi suntem călători în lumea aceasta. Văd în această condiție, în această zbatere mai ales ceva pozitiv – e creatoare, ea îmi dă dorința de a cunoaște, de a scrie. Poate în speranța că, odată și odată, voi găsi un loc care îmi place și în care mă voi putea așeza.  Să nu uit: nu folosiţi cuvântul operă. Nu-mi place deloc, mă descumpăneşte, mă simt mai bătrân şi uzat decât sunt ȋn realitate şi-mi taie avântul de a ȋncerca lucruri noi.

Ultima întrebare: te-ai putea imagina în această situație – să poți să ai grijă pentru un timp, nu îl definesc cât anume, de Masa tăcerii?

Ce întrebare! Ce aș face? Aș vorbi cu Brâncuși, pentru că știu că el ne ascultă și aș zice: Constantine, Constantine, ia uită-te cum arată, ce au făcut oamenii aceștia moderni din masa ta! Un decor de film, nimic mai mult. Și Constantin ar grăi așa: copile, lasă copacii să crească ȋn voie, Jiul să se audă curgând, umple locul de mister și de iarbă, adu totul la starea pe care am gândit-o eu. Un zăvoi.  Și cum credeau țăranii olteni că pleacă pe front – la drum, la moarte, la viaţă.

notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista Orizont, septembrie 2020.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *