Interviu LAURA TĂTULESCU: (Com)Pasiune, modestie, și rugăciune prin muzică

De ce și de când iubiți opera?

Am prins gustul de mică. Părinții mei au ascultat dintotdeauna muzică clasică în casă. Aveam o bibliotecă cu enorm de multe discuri de vinil.  Fischer-Dieskau, Hermann Prey, Elisabeth Schwarzkopf și mulți alții erau foarte des coloana sonoră a serilor noastre.

Când aveam 10 ani, ne-am mutat în România (eu fiind născută în Statele Unite, din părinți români) și părinții m-au dat la școala cea mai apropiată de casă (cu siguranță nu a fost o întâmplare). Așa am ajuns elevă la liceul de muzică “Dinu Lipatti” (și pe sora mea – un superb talent – au dat-o la liceul de coregrafie). Am studiat vioara și viola – ceea ce mi-a dezvoltat enorm auzul muzical, după care am început studiile de canto. Din momentul acela, a existat numai asta.

Cântatul îmi este menirea. Nu știu cum pot exprima asta mai puternic.

Care este, pentru dumneavoastră, momentul de cotitură  în privința muzicii? Un, să spunem așa, ”9/11”, o cutremurare, dar în sens pozitiv desigur de data aceasta, după care lumea dumneavoastră nu a mai fost altfel…

Imediat după ce am terminat Masteratul la Conservatorul din București, am fost invitată să fac un concert la ORF (Österreichischer Rundfunk) în Viena, unde, în public se afla și Ioan Holender, pe atunci director la Wiener Staatsoper (este si cel mai longeviv din istoria acestui prestigios teatru). După concert m-a invitat pentru o audiție. Am mers a doua zi și am cântat. Am fost angajată pe loc.

Acela a fost momentul unei schimbări imense din viața mea.

La două luni după aceea, debutam pe scena operei mari din Viena.

De ce să meargă oamenii la operă?

Oricine merge la operă, nu poate ieși de acolo indiferent. Va ieși simțind ceva – fie că este bucurie, uimire, furie, amuzament, sfâșiere lăuntrică sau orice altceva – VA SIMȚI CEVA și asta ne face vii. Opera ne reconectează cu noi înșine, dar și cu ceilalți din jurul nostru într-un mod foarte profund.

De ce să nu meargă oamenii la operă?

În ziua de astăzi sunt puse la dispoziție toate mijoacele pentru a putea înțelege ce se cântă pe scenă, există bilete foarte accesibile, iar fiecare artist, pe scenă (dar și în spatele scenei) va face tot ce îi stă în putere ca să fie un spectacol reușit. De ce să nu meargă oamenii la operă?

Ați început greu muzica? Mă refer mai ales la acest ”antrenament” profesionist care poate fi, privit de pe margine, foarte dur…

Muzica a fost de la început pentru mine pură pasiune. Am început studiul muzicii, fără să știu tot ce înseamnă si câtă disciplină presupune viața unui artist. Am aflat pe drum.

Cum e la cântăreții și la cânterețele de operă – schimbând ceea ce a de schimbat, ca la un sportiv? Cantonament mai întâi pentru a-și intra în formă și apoi ”jocuri” / ”muzici” oficiale?

Sunt asemănări și, sigur, în multe privințe, suntem ca niște atleți: trebuie să lucrăm foarte mult ca să căpătăm rezistență și longevitate. Studiul individual și cu profesor, studiul repetat dau unui cântăreț înțelegerea propriei voci: cum reacționează în anumite situații? ce roluri îi sunt potrivite? care sunt punctele importante unde atenția trebuie să fie mărită? Toate acestea se lucrează înainte de începerea repetițiilor (și nu numai – este o căutare constantă – și necesară – pe parcursul intregii cariere). Urmează apoi repetițiile cu colegii, repetițiile de regie, apoi cele cu orchestra, apoi spectacolul propriu-zis.

Care a fost pentru dvs – în sensul profesionalizării – primul mare hop, primul mare examen pe care l-ați trecut? Atunci când, să zicem, ați simțit că, în sensul muzicii, lucrurile s-au schimbat radical pentru dumneavoastră?

Eram în clasa a VIII – a la liceul de Muzică “Dinu Lipatti”. Eram la ora de teorie muzicală, făceam un solfegiu și profesoara mi-a spus că am voce frumoasă și că ar trebui să încerc să dau la canto secundar, la liceu. Pe vremea aceea, canto principal se facea doar din clasa a XI- a. Am studiat și am intrat la secția teoretică în clasa a IX – a, cu canto secundar. În clasa a XI- a am început studiul cantoului ca instrument principal. Știam de atunci, nu că îmi doresc să fac asta, dar că asta VOI FACE. Am avut un înger păzitor care îmi șoptea acest lucru. Niciodată nu m-am uitat înapoi.

(Arie din opera „Rusalka” de Antonin Dvorak – la pupitru David Crescenzi)

Ca să faci performanță în muzică e suficient să fii autodidact?

Suficient, nu. Este necesar mult studiu individual, dar avem nevoie de profesor pentru că ne va spune întotdeauna ceea ce noi singuri nu putem percepe și ne va îndruma dintr-o altă perspectivă, foarte necesară.

Ce faceți pentru vocea dumneavoastră? Ce faceți, la modul fizic, pentru a o ține în formă?

Studiu. Disciplină. Lumină. Aer. Mișcare.

O întrebare – cu un răspuns care rămâne doar între noi  Întrebarea: are voie vocea dumneavoastră multă înghețată?

YESSSSS!!!!

(credit foto: LA Opera) / rolul Laurettei din opera „Gianni Schicchi” de Puccini de la opera din Los Angeles, in regia lui Woody Allen

Și ce mai are voie?

Sunt doar câteva restricții pe care mi le-am pus. În general, încerc să mănânc sănătos și moderat. Nu simt că îmi lipsește ceva.

Și ce nu are (aproape) deloc voie?

Beau alcool foarte rar și niciodată când am de cântat, si pe lângă asta, în perioada de repetiții și de spectacol am grijă să nu mănânc ceva care sa îmi creeze inflamații (lactate, de exemplu). Restricțiile sunt un  detaliu foarte particular al fiecărui artist, pentru că fiecare dintre noi avem alt mod de a funcționa. Atât fizic, cât și mental.

A propos: este vocea umană cel mai rafinat instrument muzical?

Este poate unul dintre cele mai emoționante instrumente.

Dintre celelalte instrumente muzicale, care este  cel mai bun prieten  al dumneavoastră?

Ador chitara și violoncelul. Nu le-am studiat, dar sunetele lor mă mângâie pe suflet.

(credit foto: Robert Workman) / (rolul Susannei, din productia de „Le Nozze di Figaro” de la Festivalul din Glyndebourne)

Și cu care aveți o relație, cum să zic, mai inegală? Mai tensionată?

Probabil cu vioara. Am studiat-o când eram în clasa a V – a (era și primul meu an de muzică) și nu pot să spun că ne înțelegeam foarte bine… Dar mi-a dezvoltat auzul incredibil (împreună cu pianul, pe care l-am studiat cu multă plăcere).

La ce vă gândiți de obicei când sunteți pe scenă?

SIMT împlinire și bucurie de a dărui. Sigur că sunt momente în timpul unui spectacol în care concentrarea trebuie să fie deosebit de mare și atunci îmi pun toată atenția în ceea ce am de cântat în acel moment.

    (credit foto: Irina Stănescu) / (recitalul de la Ateneul Roman din Bucuresti alaturi de pianistul Marcelo Amaral)

Vă provoc puțin: care a fost cel mai neobișnuit gând – pe care îl puteți mărturisi –  pe care l-ați avut când erați pe o scenă ca artistă profesionistă?

Cântam în premiera operei “Boris Godunov” de Mussorgski la opera de stat din Viena și îl aveam coleg pe marele artist Ferruccio Furlanetto în rolul titular – care îmi era “Tata” în seara respectivă.  Atat de frumos cânta și își folosea vocea cu atâta ușurință încât, la un moment dat, când trebuia să îl îmbrățișez, am făcut-o numai pe jumătate, ținându-mi mâinile pe abdomenul lui pentru că îmi doream să știu cum ia aer înainte să cânte. A fost ca o lecție de canto.

(Credit foto: Wiener Staatsoper) / (premiera operei Boris Godunov de la Wiener Staatsoper impreuna cu basul Ferruccio Furlanetto si mezzosoprana Zoryana Kushpler)

Cum îi vedeți pe oamenii din sală în timp ce cântați?

Sunt fericită că sunt acolo.

Dar înainte de a intra pe scenă, faceți ceva anume? Aveți vreun ritual?

Spun o rugăciune și îmi fac o Cruce.

Dar trac aveți? Aveați?

În ziua unui spectacol, anticiparea, adrenalina dau o emoție foarte puternică. Este o neliniște acolo, dar o dată urcată pe scenă, se schimbă macazul.

(credit foto: Simon Pauly)

În care parte a zilei (sau poate că a nopții?) vă ascultă cel mai bine vocea dumneavoastră? Când e, cu alte cuvinte, pentru dumneavoastră ideal de cântat pe un interval de 24 h?

Eu sunt un “morning person”. Mie îmi place foarte mult să cânt dimineața. Sau, s-a întâmplat de câteva ori, să am repetiție noaptea târziu – este o liniște foarte pătrunzătoare, concentrarea este mai mare,  iar atmosfera extrem de productivă.

Care e examenul suprem – sau, dacă vreți, provocarea supremă – pentru dumneavoastră în privința tipurilor de muzică pe care le puteți cânta? Ca bucată muzicală și de ce?

Am abordat multe feluri diferite de muzică – de la lied, oratoriu, vocal-simfonic, operă clasică, operă romantică până la premierele unor opere foarte moderne.

(pentru opera modernă am avut și am un “soft spot”. O cânt mereu cu mult interes. Munca în echipă este foarte strânsă și se creează, de cele mai multe ori o ambianță foarte intensă și specială.)

Dintre toate cele enumerate mai sus, aș spune că pentru mine Lied-ul este cea mai mare provocare. Nu este ca într-o operă în care ai un decor, costum, alte personaje și în care ai….timp. Opera se desfășoară pe parcursul a 2-3 ore. În genul Lied-ului, avem doar vocea, pianul și ochii ca să spunem convingător și sincer o poveste în 2-3…minute. Ești mult mai “gol”, mai ”dezvelit”  în acest sens: pentru nu există nici un alt ajutor în acest timp limitat. Satisfacția însă, nu este cu nimic mai prejos decât în alte genuri.

(Liedul „La Chevelure” din ciclul „Trois Chansons de Bilitis” de Claude Debussy. La pian: Vlad Iftinca)

Ce se întâmplă când vă pierdeți vocea pentru un timp? Nu știu – o răceală, un strănut mai prelung… Ce se întâmplă atunci cu dumneavoastră?

Depinde. Sunt situații în care vocea poate funcționa și în condiții puțin mai dificile, și atunci mergi pe scenă și ești de trei ori mai concentrat,  dar depinde de rolul care trebuie cântat în momentul respectiv și de cât de dură este răceala. Pot apărea repercursiuni și trebuie să fim conștienți de ele când acceptăm să cântăm într-o situatie ca asta (sau nu).  Nimeni nu poate lua hotărârea aceasta în locul nostru. Cu siguranță, artistul va face tot posibilul ca să se poată face bine cât de curând, dar uneori nu este suficient, uneori vocea are nevoie de mai mult timp.  Anularea unui spectacol este extrem de dureroasă pentru artist, dar sunt momente în care este singura soluție.

Cântați în gând?

Aproape constant. Uneori nu pot dormi din cauza asta.

Cine sunt oamenii de la care ați învățat lecțiile esențiale despre muzică?

Ei sunt profesorii care m-au învățat prin exemplul propriu și prin multă rabdare nu numai ce înseamnă și ce este nevoie pentru a fi un bun muzician / cântăreț / artist, dar și ce înseamnă aceste lucruri dublate de modestie și (com)pasiune.

Dar visul suprem de a cânta? Unde anume? Ce anume? (Eventual) alături de cine anume?

Acum niște luni, poate că aș fi avut alt răspuns, dar în toată perioada aceasta de restricție am avut timp să reflectez asupra multor lucruri. Răspunsul meu acum este că a putea dărui cu tot sufletul și cu onestitate ORIUNDE este cel mai de preț.
La intrarea în Rai, Dumnezeu nu cred că mă va întreba unde mi-am folosit vocea, ci cum.

Sunt câteva roluri pe care astept cu nerăbdare să le pot cânta în viitorul apropiat,  și anume: rolul titular din opera “Jenůfa,” de Leoš Janáček (i-am citit recent toate scrisorile și mi-au dat o înțelegere mult mai profundă, nu numai a acestei capodopere, ci și a compozitorului, a stării în care era când a compus opera, cine l-a inspirat, de ce a făcut anumite alegeri) și “La Voix Humaine” de Poulenc (libretul lui Jean Cocteau) – un fascinant one-woman-show unde urmărim sfârșitul – desfășurat prin telefon – al unei relații, și, pana la final, și sfârșitul femeii.Lista este mai lungă, dar mă opresc pentru moment, aici.

 (credit foto: Jean-Louis Fernandez) / (rolul Blanche de la Force din opera „Dialogues des Carmelites” de Francis Poulenc de la opera din Klagenfurt)

Și – cred că nu e neimportant acest detaliu – cu cine anume în sală? Puteți da aici, chiar puteți, numai inițialele 🙂 

Familia mea.

Care e compozitorul cu care aveți cel mai bun ”comerț”? Cea mai bună linie energetică?

Am cântat foarte mult Mozart. Mi-a fost  (și continuă să-mi fie) prieten foarte bun în teatrele din toată lumea. Dar acum i-aș adăuga pe Janáček, Debussy și Poulenc. Au sosit în viața mea după experiența de care am avut nevoie ca să pot pătrunde în universul lor muzical.

(Sestetto din actul III al operei „Le Nozze di Figaro” de Mozart, la pupitru Ivan Fischer)

Dacă ar fi să luați o cină cu un compozitor – din oricare perioadă a istoriei -, care ar fi acela?

George Enescu. Îi iubesc muzica. A fost un imens artist, de o modestie ieșită din comun.

(Ca P.S. aici: l-aș pune și pe libretistul Lorenzo Da Ponte – a avut o viață absolut fascinantă!).

Cum se aude când cântați într-o biserică?

Deși biserica este un loc spațios unde ecoul poate fi puternic, a cânta într-o biserică este ceva foarte intim și profund. Este un loc în care vocea caută să îi apropie de Dumnezeu pe cei care ascultă. Este un loc în care, prin intermediul muzicii, atenția este îndreptată către Creator. Este despre EL.

(Liedul „Doamne, spune-mi”- Psalmul 39 de Carmen Petra Basacopol. La orga: Franz Metz. Înregistrarea a fost făcută la biserica St. Pius in München. )

E deplasat / neadecvat / demodat / incorect politic să spunem așa: muzica, muzica înaltă e (și) o formă de rugăciune?

Deloc deplasat. Cântul este un dar al Lui Dumnezeu. Iar când Îi cântăm Lui Dumnezeu, rugându-ne Lui, este cu adevărat înălțător.