Arşavir Acterian: între mirarea de a fi şi încercările de dezghiocare a misterului

Două sunt marile întrebări-dileme care erup din lectura aprofundată a cărţii de faţă: de ce nevoia lui Arşavir Acterian de a-L căuta pe Dumnezeu (altfel spus, care ar fi motivaţia, aşteptările şi ,,beneficiile” gestului unui septuagenar cu vocaţie de pătimitor -am în vedere aici detenţia politică făcută în regimul comunist, topos al ororii care nu i-a oferit iluminarea ca, de pildă, lui Nicolae Steinhardt cel-convertit-la-ortodoxie) şi de ce impulsul de a face publică această căutare (care, zice-se, e mai importantă decât ajungerea propriu-zisă la destinaţie), în condiţiile în care relaţia dintre om şi divinitate –atunci când există- ar trebui să se consume într-un spaţiu personal securiza(n)t? Însă, la niciuna dintre întrebările de mai sus, Arşavir Acterian nu oferă un răspuns tranşant, pilduitor, deruta fiind elementul de bază care răzbate din întreg Jurnalul său. Spun derută, întrucât, paradoxal, căutarea lui Dumnezeu nu e tema centrală a scriiturii intime prin care Acterian se autocrucifică pe pagina albă a cărţii, ci căutarea omului din imediata vecinătate, pritocirea căii omului ca parcurs dificil şi sinuos (ce reclamă uneori o viaţă întreagă) în edificarea Căii Domnului.

Jurnal în căutarea lui Dumnezeu este o scriitură de senectute, intervalul cuprins fiind 1981-1990. Înainte de orice, cartea în sine poartă pecetea altruismului şi  antopocentrismului, fiind şi un itinerar cultural valoros, în care sunt expuse impresiile de lectură ale lui Arşavir Acterian, pretext folosit în formularea opiniilor care-l macină în legătură cu divinitatea. Însă, o lectură atentă a Jurnalului lui Acterian e prilej de revelaţie, întrucât, în ciuda ostenelilor şi a frământărilor sale, scriitorul L-a găsit deja pe Dumnezeu prin intermediul oamenilor, decenţa, smerenia şi modestia proverbială împiedicându-l de la a face paradă cu credinţa sa. Arşavir Acterian îşi pune întrebări, se autochestionează, caută să (se) înţeleagă (act profund intelectual), însă niciodată nu se avântă în speculaţii filosofice, atingerea Absolutului fiind rezervat, în opinia sa, doar iniţiaţilor. Cu alte cuvinte, Arşavir Acterian nu se consideră vrednic de Absolut. În acelaşi timp,  Jurnalul amintit e un creuzet al întâlnirilor providenţiale, personalităţilor invocate dedicându-le portrete, utile istoriei literare şi nu numai.

Prima însemnare, cea din 8 iulie 1981 (să nu uităm contextul social-politic tulbure al momentului, cu dictatura ceauşistă ajunsă la apogeul represiunii şi controlului), stă sub semnul pesimismului, al nostalgiei şi, de ce nu, al unei înţelegeri profunde a rostului şi sensului existenţial (atitudine care, în sprijinul ipotezei formulate de noi mai sus, trădează apropierea de timpuriu a lui Arşavir Acterian de Cale): ,,Veşnicia nu ne e dată nouă şi faptelor noastre. […] Oamenii se amăgesc cu prea grosolane iluzii.” (p.6). Privită din punct de vedere spiritual, constatarea (în ton cu deşertăciunea generală postulată de Ecclesiast) îi revine unui om lucid prea ades greu încercat, care nu-şi face iluzii. Departe de a se considera o fiinţă eterată, Arşavir Acterian îşi conştientizează ,,balastul” care-l ţine departe de elevarea spirituală, neputinţa funciară de a se elibera de păcatele trupului şi de a transcende profana existenţă materială: ,,Cert este că sunt departe de a fi anihilat <<animalul>> din mine.” (idem). Formulat în alţi termeni, Arşavir Acterian are deja atitudinea corectă, conformă cu cea reclamată de pescuitorul în Absolut. Căznirea, îndoiala şi luptele intestine (porniri pe cât de umane, pe atât de fireşti), identificarea unicului Punct de Sprijin cu adevărat înălţător, e o preocupare care presupune arderea unor etape fireşti în existenţa sa zbuciumată, vizavi de cunoaşterea şi de conştientizarea propriilor certitudini, a propriului potenţial fiinţial de care dispune, coroborat cu depăşirea limitelor: ,,N-am certitudinea că Dumnezeu există, dar îmi place să cred că El există. Îl postulez şi mă căznesc să cred în El.” (p.6). Până să reuşească să o facă la modul palpabil, ,,împăciuitorist” (în sensul îmblânzirii ,,animalului” ascuns în ,,vizuina” propriului trup), Arşavir Acterian experimentează pendularea între îndoială şi credinţă, între dorinţă şi putinţă, între profan şi sacru. Autorul Jurnalului, departe de a se lăsa pradă habotniciei, nu-L consideră pe Dumnezeu Monopol, omnihrăpăreţ, căruia să i se dedice în totalitate şi de care să fie ,,confiscat”. De aceea, în toată căutarea sa (în care-şi păstrează nealterată doza de demnitate şi de libertate), semenul îi este mai la îndemână decât divinitatea spre care tinde, cu toate lipsurile pe care şi le cunoaşte, creatură fiind, la rându-i. Faţă de dogma castratoare, atitudinea lui Arşavir Acterian e mult mai permisivă: ,,Credinţa într-un Dumnezeu (chiar ipotetic) –credinţă jucăuşă, capricioasă, cu discontinuităţi, cu întreruperi- e de natură să prilejuiască mângâiere în confuzia şi promiscuitatea în care, altfel, adeseori ne e dat să trăim. O atare nesusţinută credinţă nu exclude unele mici şi chiar mari bucurii.” (idem)

Dacă există un ,,vrăjmaş”care se interpune între credinţă (ce solicită un anume grad de implicare şi de responsabilizare, un anumit cod de conduită) şi Arşavir Acterian e propria senectute generatoare de neputinţă fizică şi psihică, de blazare şi de silă existenţială, nicidecum de adolescentine porniri ludice. ,,Deranjul” de a crede presupune părăsirea stării de confort, ieşirea din ,,cadrul” fiinţial, întârzierea de la inevitabila întâlnire cu thanatosul: ,,[…] fără să mă chinuiesc prea mult.” (idem). Dorinţa legitimă, neacceptare a suferinţei ca etapă obligatorie spre mântuire. Conştientizarea precarităţii fiinţei, a statutului său de efemeridă (parabola cu omul care are drept de viaţă şi de moarte asupra furnicilor e neîntîmplătoare), aduce în discuţie acel obsesiv leitmotiv ,,<<la ce bun?>>” (idem), de unde şi tentaţia abandonului: ,,Mă mir şi mă pierd în nedumerire.” (p.7)  De altfel, mirarea (sinonim al candorii învăţăcelului, deţinătoare a aceleaşi rădăcini arhaice ca şi my(thos)-mü, a lucrului situat sub pecetea tainei) e un modus vivendi în cazul lui Arşavir Acterian, semn că e departe de a fi aflat şi înţeles chiar totul: ,,Merg pe stradă şi mă mir într-una de ceea ce văd, de faptul că exist, că mai exist, că tot ce-mi apare în faţa ochilor e totodată realitate şi irealitate.” (p.13); ,,Totul e de mirare.” (p.188); ,,Orice am face, tot la mirare ajungem. Restul e vorbărie goală sau…tăcere.” (p.198). Tocmai această stavilă îl face smerit, precaut şi retractil în exhibarea, cu surle şi trâmbiţe, a propriei credinţe, pe care nu o vede ca pe o renunţare la sine şi la micile plăceri nevinovate: ,,Măsura se dovedeşte mai bună în toate. Ce păcat că patimile omului nu ţin seama de asta, ba chiar civilizatul nostru face tot ce-i stă în putinţă pentru a se deda exceselor, pradă dansului besmetic al unei vieţi fără socotinţă.” (p.10). Cu alte cuvinte, în opinia lui Arşavir Acterian, credinţa (cu extrem de rare excepţii, atunci când există vocaţia de anahoret) nu presupune autoexil (interior), autoizolare, retragere voluntară din lume, ci libertate asumată.

Ezitările lui Arşavir Acterian în ceea ce priveşte plonjarea fără discernământ în credinţa necondiţionată (a înceta să-ţi pui întrebări şi a lua totul ca pe un dat imuabil anihilează fiinţa) capătă consistenţă atunci când oamenii dragi lui părăsesc lumea aceasta unul câte unul (dispariţia cumnatei Marieta, a prietenului apropiat Emil Botta, a Marietei Sadova sau a lui Mircea Eliade), boala acompaniată de moarte fiind pentru el o taină de nedezlegat. Golul uman lăsat în jurul său îl răvăşeşte şi deopotrivă zbuciumă. Până la ,,gâlceava” cu Dumnezeu e doar un pas. Drumurile la cimitirul Bellu îi provoacă reacţii care vizează ingratitudinea urmaşilor faţă de defuncţi şi inutilitatea fastului postmortem: ,,Nu fusesem de mult la Bellu. Cimitirul a devenit un adevărat muzeu. Mai toată generaţia mea figurează acolo, în morminte sărace sau somptuoase. Mausolee numeroase, care trebuie să fi costat bani grei. La ce bun?” (p.12)

La cei 74 de ani (timp propice pentru observaţie şi (auto)analiză) pe care Arşavir Acterian îi are la vremea când începe să noteze în Jurnal, cardiac fiind, mirarea existenţială ce-l stăpâneşte, în ciuda blufurilor prin care încearcă să afişeze o stare de spirit conformă (,,[…] eu nu am sentimentul acestei bătrâneţi. Mă comport sufleteşte ca un tânăr.” –p.13), e hăcuită din când în când de semnele morţii. Explozia de vitalitate şi de tinereţe (urmăreşte la televizor ,,Universiada 81”) îi provoacă un blocaj nostalgic din care-şi revine cu greu. Avântul adolescentin brusc ,,corijat” îi este înlocuit ad hoc de atitudinea precaută, realistă: ,,Sentimentul că sunt pieritor […] mă locuieşte pe zi ce trece tot mai insistent. Până nu demult –şi mai ales în tinereţe- moartea era pentru mine o problemă, o temă favorită pe care o tot întorceam pe faţă şi pe dos, dar numai în mod speculativ. Viziunea morţii a căpătat de la o vreme o acuitate deosebită, angoasantă. Când în orice moment poţi să mori, nu-ţi mai arde de speculaţii în marginea morţii. Eşti şi te simţi pe buza prăpastiei care stă să te înghită. Detaşarea e un mijloc ideal de dezangoasare, dar betegile inimii te împiedică adeseori să te detaşezi. Şi neliniştea îţi dă târcoale până te întoarce pe dos, te copleşeşte cu vibraţiile ei neplăcute. Desigur, fragilitatea mea trupească intensifică focul neliniştii.” (p.14).

Chiar dacă îşi recunoaşte lipsa de apetit şi de competenţe în materie de filosofie, adeseori, în faţa vieţii, Arşavir Acterian afişează o atitudine contemplativă: cărăuşii de pâine, forfota matinală, mersul oamenilor la şi de la serviciu, plimbările zilnice în grădina Floreasca îi oferă prilej de reflecţii şi de retrospective afective (,,Casa cu plăci roşii […]”-p.28, cofetăria ,,Coterbic” de pe vremea liceului etc.). Viaţa dând în clocot îl fascinează şi în aceeaşi măsură angoasează. Când e bine dispus, îşi tratează cu ironie neputinţa care-l învăluie sau se ia pe sine în cătare: ,,[…] prea sunt hodorog ca să mă ocup de treburi serioase.” (p.17); ,,Senzaţie de sfârşeală, sentimentul dezagregării, pustiitor atunci când nu mai eşti legat de nimic, când nimic nu te leagă de ceva. Senzaţii şi sentimente trecătoare. Dacă s-ar permanentiza n-ai mai avea rost pe lume. Te-ai simţi fără niciun rost şi poate n-ai mai fi bun decât pentru sinucidere.

Unde ţi-e credinţa, amice, în asemenea momente? Unde e credinţa care să combată atari stări şi să le nimicească? Unde e credinţa cu care te împăunezi şi care ar trebui să fie un punct de sprijin absolut?” (p.72)

Arşavir Acterian nu crede în fericire (care ,,n-are durată”-p.19), un ,,produs” de lux. În schimb, are încredere fermă şi apelează fără ezitare la rugăciune (,,pârghie” necesară credinţei, modalitate de a ,,dialoga” cu personajele serafice care populează tăriile cerului),  încă un motiv care ne face să credem că e deja apropiat de Dumnezeu şi în graţiile Acestuia, în ciuda dilematicei căutări: ,,Când sunt la aman, singura mea mângâiere este rugăciunea pe care mi-o spun ca un automat: e ca un calmant.” (idem); ,,Faptul că mă mai pot ruga, în ciuda îndoielilor mele şi a unei raţiuni tăgăduitoare a oricărei certitudini absolute (a existenţei unui Dumnezeu) găsesc că e o dovadă a purităţii (sau măcar a vrerii de puritate) a sufletului meu.” (p.29).

Deşi mânuieşte admirabil cuvântul (a se vedea preocupările sale filologice, rubricile pe care le păstoreşte în revistele de cultură de prim rang: ,,Am, chipurile, unele fumuri de scriitor […]”-p.169), Arşavir Acterian se consideră un novice când vine vorba de desluşirea tainei deţinute de înlănţuirea de silabe de sorginte divină (fapt ce nu-l împiedică să-l elogieze pe creatorul anonim): ,,Alt mister ce mi-a rămas nepătruns: cuvântul. Îmi propuneam elucidarea acestui mister prin cercetări scrupuloase de specialitate, pentru ca, în concluzie, să-mi spun eu însumi cuvântul despre <<cuvânt>>. Nu m-am învrednicit să cercetez mai afund nici măcar sensul bănuit de mine al cuvintelor pe care le întrebuinţam şi le întrebuinţez cu o libertate şi o nătângă inconştienţă.” (idem).

Arşavir Acterian se supune şi nu se supune rigorilor jurnalului intim. E ,,corect” cu însemnările sale atunci când consemnează lapidar faptul banal cotidian (la cinematograf, după 48 de ani; duminică la slujbă la biserica Antim;  peregrinările la Cimitirul Armenesc din Pantelimon etc.), însă îi încalcă flagrant legile nescrise când are tendinţa de a literaturiza, de a-şi aminti abundent, de  a se ,,spovedi” public şi de a creiona portrete (de o anumită consistenţă şi anvergură) remarcabile: ,,Emil Cioran are dreptate când spune că însemnările în <<jurnal>> le faci îndeobşte când ai unele contrarietăţi, când suferi, când ai vreo răfuială cu cineva şi nu eşti dispus să te spovedeşti cuiva, n-ai chef să te cerţi cu acel cineva şi totuşi comportarea persoanei cu care te-ai răfui te roade, te macină pe dinăuntru; e ca un fel de eliberare, o încercare de a suspenda suferinţa, de a anula provizoriu contrarietatea. Scribăria asta te linişteşte, te calmează măcar în timpul când scrii.

Îndeobşte în scrisul acesta de caiet intim îţi verşi amarul, rareori te referi la bucurii sau la momentele de euforie.” (p.21-22)

Legat de amintiri şi de prietenii trainice, Arşavir Acterian, după debutul cu tentă religioasă din Jurnal, schimbă rapid tactica şi se concentrează aproape exclusiv pe oameni, referirile ulterioare la pretinsele căutări ale lui Dumnezeu fiind contrabalansate de viziunea sa antropocentrică. Aşa se face că, în prim-plan, îi aduce pe Barbu Brezianu, Babic (colegul de liceu care-şi curmă viaţa la o vârstă fragedă) sau pe Radu Niculescu Sighireanu (tânărul autodidact, poet şi traducător, renumit pentru gestul de frondă de a-şi incendia manuscrisele), citează şi comentează aspecte din viaţa unor oameni pe care i-a cunoscut direct sau prin intermediul bogatelor sale lecturi sau polemizează (în virtutea dreptului la liberă exprimare): Marieta Rareş, Edward Gordon Craig, Meister Eckhart, Dionis Areopagitul, Odilon Redon, Alexandru Paleologu, Novalis, Eugen Lovinescu, Ion Marin Sadoveanu, Rouault, O. Lemnaru, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Sergiu Al. George, Virgil Carianopol, Dinu Pillat, Zaharia Stancu, Haig Acterian (fratele căzut pe front, în Cuban), Vasile Voiculescu, Dan Hăulică, Grigore Avakian, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Liviu Rebreanu, logoreica vecină Marioara, Balzac, Krishnamurti, Grigore Palama, Jean François Revel, Mateiu Caragiale, Petre Boldur, Gabriela Adameşteanu, Constantin Noica, Camil Petrescu, Vasile Lovinescu, Sfântul Bernard de Clairvaux, Leonid Dimov, Lawrence Durrell, Jean Cocteau, Jean Gouillard, Nikos Kazantzakis, Mihai Şora, Petre Ţuţea, Dostoievski, Ioan Scărarul,  Pascal, M.M. Davy, Virginia Woolf,  Rilke, Heidegger, Ilarie Voronca, Wittgenstein, Topârceanu, Şerban Cioculescu, Alice Botez, Bedros Horasangian, Marcel Avramescu, René Guenon, Ovid Crohmălniceanu, Nicolae Steinhardt. Aşadar, o impresionantă galerie portretistică ornată cu personalităţi, dar şi cu anonimi. Ca un fir roşu care străbate întregul său Jurnal, teama de moarte şi singurătatea  generează în Arşavir Acterian ,,Melancolii în formă continuată” (Kocsis Francisko): ,,Trăiesc de la o vreme, din când în când –gustul amar al sfârşitului de viaţă, mă fulgeră şi mă răscoleşte o clipă –câte o clipă- sentimentul că nu mai am niciun rost în lume, că trebuie să mă sfârşesc într-un fel. Legăturile mele cu viaţa devin pe zi ce trece mai subţiri, ca nişte aţe ce stau să se rupă. Şi de tot de atâtea ori îmi revin şi las viaţa să curgă, cu obişnuinţele dar şi surprizele ei narcotizante. Mai am încă de trăit. Simt că nu mă pot rupe de viaţă, deşi viaţa asta (aşa cum o trăiesc) nu are nici cap, nici coadă. N-are farmec. Nu merită să-ncurc lumea degeaba.” (p.33-34); ,,Cu cât îmbătrâneşte, omul se însingurează, se izolează, îi e silă să stea la palavre, să se narcotizeze cu jocuri de cărţi, de table, cu spectacole etc., existând desigur şi specimene care-şi află în aceste activităţi echilibru şi înţelepciune, al căror izvor de viaţă n-a secat. Cei mai mulţi însă – dacă nu mor pretimpuriu- se sfârşesc întristător, destrămaţi, doborâţi, în fiinţa lor, incapabili de a-şi găsi un suport (în muncă sau credinţă).” (p.81)

Nu puţine sunt paginile în care anecdoticul este ridicat de Arşavir Acterian la rang de artă (derapajele morale ale lui Adrian Maniu faţă de fustangiul Carol al II-lea; divinizarea lui Nicolae Iorga de către studentul său Dan Botta; escapadele amoroase ale matematicianului-poet Ion Barbu; dezicerea lui Mircea Eliade de Absolut; răfuiala lui Emil Cioran cu Dumnezeu).

O dovadă a precauţiei cu care abordează problema credinţei este şi atitudinea antihabotnică a lui Arşavir Acterian (autointitulat ,,un fel de creştin liber cugetător.” –p.52), care încalcă cu bună ştiinţă acel frustrant ,,Crede şi nu cerceta”. Când se delimitează de dogmă, are curajul de a o spune făţiş: ,,Ce nu înţeleg –şi n-am înţeles nici în alte dăţi- e când se spune, vorbindu-se despre dragoste, că omul trebuie să-şi urască trupul. Cred – ca să fiu în litera şi miezul învăţăturii evanghelice- că aşa cum nu trebuie să urăşti duşmanul, nici trupul, presupus duşman, nu trebuie urât, ci tratat cu bunătate.

Dragostea e făcută să anuleze răul şi să prefacă – întocmai ca printr-o operaţie magică- răul în bine, ura în toleranţă, duşmănia în iertare. Aşadar, să nu ne urâm trupul, ci să ni-l cuminţim, să-i încătuşăm pornirile rele, să-i temperăm nebuniile. Cuvântul <<ură>> îmi sună strident la urechi şi deplasat în gura celui ce propovăduieşte dragostea.” (p.26); ,,Pentru un adevărat creştin noţiunea de vrăjmaş nici nu există, adică nu ar trebui să existe.” (p.85).

Acestora li se adaugă opţiunea lui Arşavir Acterian în favoarea euthanasiei, atunci când medicina depune armele.

 

Arşavir Acterian, cel care se ghidează în viaţă după Christos şi Mahatma Gandhi, pentru care căutarea înseamnă refuzul atitudinii pasive, statice, a neputinţei şi a prăbuşirii interioare, îl caută pe Dumnezeu în şi prin oameni (studiind diversitatea semenilor, el descoperă Unicitatea lui Dumnezeu), cheia întregului său Jurnal, confesiune în faţa oamenilor şi, în acelaşi timp, spovedanie înaintea lui Dumnezeu.

Căutarea lui Arşavir Acterian o găsim la intersecţia verticalului cu orizontalul,  a ,,abscisei” cu ,,ordonata” existenţială, în chiar punctul central în care sălăşluieşte Omul. Nu perfecţiunea caută Arşavir Acterian, ci dovezile de umanitate în stare pură, apropierea de semeni. Prin intermediul lui Dumnezeu la care se raportează, primeşte confirmarea că totuşi există: ,,M-am străduit –când chinuindu-mă, când lenevindu-mă- să mă desăvârşesc. N-am prea avut nici condiţia, nici probabil vocaţia unei armonioase desăvârşiri. Mai mult am mimat un personaj care tânjeşte după perfecţiune în felul său, decât am devenit un atare personaj. Nici măcar mimarea mea n-a fost satisfăcătoare pentru cei din jur, cu atât mai puţin pentru mine. Timpul vieţii mele s-a depănat aproape fără să-mi dau seama, până la limita morţii pe care o adulmec, atât de apropiată mi se pare ea. De-a lungul vieţii problema morţii a fost o sâcâietoare obsesie, fără să mă pot dezbăra de ea. Acum –în sfârşit- moartea (cu tot misterul ei obsedant) o voi cunoaşte fără probleme, în trupul, ca şi în sufletul meu. E cazul să spun că datorită credinţei creştine moartea nu mă mai îngrozeşte.” (p.111). Admirabilă ieşire din Labirint, fericită dumirire, exemplară împăcare a ,,contrariilor”, strălucită lecţie de stoicism!

Arşavir Acterian,

Jurnal în căutarea lui Dumnezeu,

Iaşi, Institutul European, 1994, 234p.

Un comentariu

  1. Cartea nu se găsește decât pe Okazii.ro iar prețul final e fifty-fifty cu transportul, neconvenabil. Se poate găsi pe undeva vreun PDF/Ebook chiar și contra cost?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *