Primul Festival George Enescu 1958: laureatul concursului de pian – Li Min Qiang (1)

În aprilie 2001 publicam în „Observatorul” (ziar românesc din Toronto), sub titlul „Pianistul”, povestirea de faţă. Tradusă în engleză, povestirea a apărut şi într-o revistă literară online. Interesul trezit a fost impresionant. Am primit mesaje din toată lumea şi ceea ce a urmat a fost atât de fascinant, încât am hotarât să scriu continuarea. Voi reda – ȋn două episoade- textul apărut în cartea „Oameni pe care i-am cunscut” (Ed. Vatra veche 2015).

1. INTÂLNIREA

Am răsfoit zilele trecute, mental, paginile unui album vechi de fotografii, cu foi de carton despărţite între ele de foiţă, deşi albumul ca atare a dispărut de mult. Ca elevă, pe când la şcoală făceam fotomontaje pe teme de colectivizare şi fruntaşi în productie, acasă am montat un album „personal” cu titlul „Festivalul Internaţional George Enescu, Septembrie 1958”, cu fotografiile lui David Oistrach şi Yehudi Menuhin, cu instantanee luate în timpul concursurilor de pian şi vioară şi, bineînţeles, cu portretele laureaţilor, inclusiv cel al tânărului care a obţinut premiul întâi la pian, Li Min Cean.

Ascultam concertele festivalului la radio. Numele lui Li Min Cean, cu tuşeul său inegalabil şi cu remarcabila sa interpretare a muzicii lui Enescu mi-a rămas în memorie, chiar dacă distanţa geografica şi culturală ce-l despărţea de România erau astronomice.

Revoluţia Culturală din anii 60 a avut urmări tragice în China: intelectualii au fost trimişi la munca câmpului, iar artiştilor li s-a interzis practicarea artei şi au torturaţi fizic. Despre Li Min Cean se auzise că i s-a interzis să cânte, iar zvonul infricoşător care circula în România era că i s-ar fi amputat degetele. Dragostea mea a trebuit să se resemneze în faţa uriaşei nedreptăţi şi să astepte ca timpul să vindece rănile fizice şi sufleteşti.

Ajunsă în Canada, ȋntâi la Montreal, lucram prin anii 90 într-un laborator, când am auzit la radio printre numele membrilor juriului la concursul de pian de la Montreal pe cel al lui Li Ming Qiang. Asemănarea cu numele celui pe care îl admirasem cu decenii în urma era frapantă. Am dorit imediat să-l contactez, sperând să dezleg misterul legat de pianistul meu preferat. Am aflat la telefon numele hotelului la care erau cazaţi membrii juriului şi am sunat la hotel ca să mă asigur că domnul Li Ming Qiang este acolo, pentru a-i trimite o scrisoare. Telefonista mi-a raspuns în viteză: da, este la noi, vă pun în legatură şi a sunat direct în cameră. Mi-a răspuns o voce de bărbat şi, luată prin surprindere, am bâiguit pe englezeşte: „Dumneavostră sunteţi Li Min Cean, pianistul care a câştigat premiul întâi la concursul George Enescu în 1958 la Bucureşti?” „Da, eu sunt”, mi-a răspuns pe englezeşte domnul de la capătul firului, „ce bine îmi pronunţaţi numele!” (Sigur, ortografia fonetică românească m-a ajutat!) Mi-a trebuit un mare efort ca să-mi controlez emoţia, surpriza şi bucuria de a-l şti în viaţă. I-am spus că, de când l-am ascultat la festivalul Enescu, am rămas cu o mare admiraţie pentru el. S-a bucurat, ca orice artist a cărui creaţie a rezistat timpului (peste 30 de ani!) şi spaţiului. L-am întrebat cu ce ocazie se afla la Montreal şi mi-a răspuns că acceptase invitaţia de a face parte din juriul concursului de pian. A venit direct din China? Nu, din California, unde se afla când evenimentele petrecute în piaţa Tienanman l-au determinat să nu se mai întoarcă în China, ci sa rămână profesor la o universitate californiană. Nu m-am putut împiedica să nu-l întreb dacă l-au torturat în timpul revoluţiei culturale, spunându-i că în România umblase acest zvon. N-a răspuns, dar mi-a propus să ne întâlnim la hotel în ziua următoare, promiţându-mi că-mi va povesti atunci.

02-Li-Min-Qiang-felicitat-de-dirijorul-C.-Silvestri

Li Min Qiang felicitat de dirijorul C. Silvestri

A doua zi m-am prezentat la ora indicată în hall-ul hotelului şi m-am plasat într-un colţ încercând să-l detectez printre multiplele fizionomii asiatice care se perindau. Nereuşind, m-am apropiat de biroul de informaţii întrebând dacă domnul Li Ming Qiang n-a coborât, dar el era deja lângă mine. Aşa ne-am întâlnit şi primul lucru pe care l-am căutat cu privirea au fost mâinile lui: degetele erau la locul lor, subţiri şi fine ca sunetele pe care le auzisem cu ani în urmă. M-am liniştit, am înţeles că zvonul cu amputarea degetelor nu fusese adevărat, dar nici total fals, cum aveam sa aflu mai târziu din povestirile lui. Ne-am aşezat faţă-n faţă şi am continuat dialogul început în ajun.

Mi-a povestit că, după ce a câştigat concursul Enescu, a rămas în relaţii cu muzicienii români. A fost deseori invitat să dea concerte în România, dar nu întotdeauna autorităţile din China i-au permis să vină. În timpul revoluţiei a fost detaşat la munca câmpului. A fost torturat? Da, a fost torturat. Cum? Nu mi-a dat amănunte. Mi-a marturisit că, pe de o parte i s-a interzis să cânte la pian câţiva ani, pe de alta i s-au dat munci destinate distrugerii dexterităţii degetelor. Şi, i s-a distrus? Da, în mare parte, din nenorocire, scopul barbar al revoluţiei culturale şi-a atins scopul în ceea ce-l priveşte. Şi după aceea? Mai târziu a reluat pianul, dar nu mai era acelaşi. A iubit muzica românească şi a facut înregistrări la Electrecord. Mi-a vorbit despre România cu o căldura remarcabilă şi mi-a mărturisit că apreciază muzica enesciană ca pe o valoare universală. Şi acuma, mai cântă? Nu, nu mai poate cânta, dar e profesor de pian. Mi-a oferit un disc vinil făcut în China cu concertul imperial de Beethoven, disc pe care l-am ascultat de multe ori de atunci. Interpretarea păstreaza unicitatea tuşeului de altă dată şi, cunoscând soarta acestui om de un talent cu totul excepţional, sunt, la fiecare audiţie, profund emoţionată.

Ne-am despărţit prieteni, promiţându-ne că vom menţine contactul. După câţiva ani mi-a scris că a părăsit California mutându-se în Hong Kong şi mi-a dat noua adresă. Când, la rândul meu, urma să-mi schimb coordonatele venind din Montreal în Toronto, i-am comunicat prin e-mail adresa şi numărul de telefon.

03-Discul-vinil-primit-cu-autograf-la-Montreal

Discul vinil primit cu autograf la Montreal

Mutarea mea s-a făcut într-o zi de toamnă a anului 1997. Dupa week-end-ul în care ne-am aranjat lucrurile, familia s-a reîntors la Montreal pentru niște treburi. Eram singură în noua locuinţă, înconjurată de cutii. M-am culcat obosită şi tristă, neştiind dacă decizia de a fi plecat din Montreal a fost bună. La puţină vreme m-a trezit un telefon. Era primul pe care îl primeam la numărul nou şi, când am ridicat receptorul, am recunoscut vocea lui Li Ming Qiang care suna de la aeroportul din Toronto, plecând spre Hong Kong. Fusese la o întâlnire a comunităţii chinezeşti din Canada şi, pentru că nu a avut timp să mă viziteze, a ţinut să-mi ureze bun venit şi succes în noua mea viaţă.

Din acel moment senzaţia de singuratate a dispărut şi am înţeles că nici distanţele, nici naţionalitatea şi nici timpul nu au graniţe într-o prietenie născută din pasiunea pentru muzică, prietenie de care-mi place să îmi amintesc din când în când, răsfoind în gând albumul dispărut.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *