Note pentru un jurnal al despărţirii (39)

Există o anume discreţie a fericirii: este acea discreţie care împiedică dezvăluirea abruptă şi cultivă, tenace, simplitatea calmă a sentimentelor. Există o anume discreţie a fericirii: este acea discreţie ce domesticeşte timpul şi dăruieşte celor care o cunosc seninătatea împăcării cu moartea ce va veni. Există o anume discreţie a fericirii: este acea discreţie pe care truda aspră a vieţii o face să se nască, ca un arc al luminii ce se întinde pe un cer de toamnă târzie .Există o anume discreţie a fericirii: este acea discreţie a zilelor care lasă loc discreţiei celei din urmă, cea cu care întâmpini moartea fără grandilocvenţa falsă a regretelor deşarte.

Despre această discreţie a fericirii scriu în toate paginile jurnalului meu. Legătura dintre noi a fost cu atât mai puternică cu cât viaţa nu ne-a dăruit explozii baroce de culori ,ci intensitatea crepusculară a tonurilor autumnale. Despre această discreţie a fericirii visez în toate visele pe care le chem, în clipa în care ziua trece în noapte. Şi ecoul acestei discreţii a fericirii îl simt ori de câte ori, singur, intru în camera care era a ei: din parfumul care întârzie aici se întrupează umbra cu care mă confund, la rândul meu.

Această discreţie a fericirii este calea pe care o urmează cei care nu sunt aleşi ai sorţii, ci truditori adesea înneguraţi ai vieţii. Notele jurnalului meu sunt tot atâţia paşi pe care îi fac în urma ei, ca şi cum scrisul ar mai putea să trezească sunetele pe care moartea le-a amuţit. Şi în clipa în care vreau să mă reapropii de acel timp în care fericirea o învăluia pe mama, revin spre acel septembrie pe care l-aş dori să fie întinderea fără de capăt a raiului ce ne va reuni: faldurile fericirii ei sunt asemeni valurilor ce ajung la ţărm, zâmbetul ei, uşor melancolic, atinge contururile lumii cu delicată candoare, curiozitatea cu care intâmpină zilele este curiozitatea celor care nu cunosc bătrâneţea sufletului, ca o iarnă stearpă, ci doar curgerea de semitonuri a tristeţii solare.

Această discreţie a fericirii este tot ceea ce mi-a mai rămas şi ştiu ca fragmentele de sunete şi de culori sunt monumentul funerar parfumat în care restul vieţii mele va fi zidit. Am trecut, o dată cu moartea ei, în lungul anotimp al dorului şi al nostalgiei şi resimt, cu fiecare clipă, puterea cu care sunt împins către pragul pe care îl voi trece eu însumi. În acest anotimp, unul în care singurătatea răsună armonic, ca o monadă plutitoare în cosmos, interogaţia a înlocuit răspunsurile şi cuvintele îşi caută făgaşul ce le îndreaptă spre cer şi către noi. În acest anotimp, timpul celor care mă înconjoară nu mai este şi al meu: unicul timp o pe care îl recunosc este acela al rememorării şi al comuniunii cu umbrele. În acest anotimp, tot ceea ce mai contează este desenul pe care valul de vise îl aşterne pe o plajă înspre care mă reîntorc, spre a o regăsi.

Această discreţie a fericirii pe care ea m-a învăţat să o cunosc înseamnă cea din urmă atingere a trupului ei, înainte ca groapa să înghită corpul din care sufletul era deja înălţat. Discreţia fericirii este, de acum înainte, discreţia aşteptării şi lunga încercare cehoviană a traversării zilelor care ne-au mai rămas de trăit. Această discreţie a fericirii înseamnă delicata contopire a sufletelor: din oglinda în care mă privesc chipul ei se desluşeşte, asemeni unei fotografii de demult, ca un dublu mediumnic ce se hrăneşte din dragostea ce creşte în noi,de dincolo de moarte,una cu lumina ce radiază din obiectele viselor, nepământeană şi salvatoare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *