Dacă, așa cum subliniam la introducerea reglementărilor antivirale, distanțarea socială va exista atâta timp cât trăim organizați în societate, nu înseamnă că dispariția ei nu rămâne un deziderat pentru unii, din varii motive, esențial fiind criteriul pecuniar. Iar acest aspect s-a vădit din nou cu ocazia majorării pensiilor la români. Bună sau rea, mulțumitoare sau nu, este o majorare promisă aiurea ca tot ce e politic dar înfăptuită fie și parțial. Oricum un progres indiscutabil față de trecutul pe care poporul e dispus să îl uite foarte repede. În raportul la cel de-al XIII-lea congres al PCR, se sublinia că „pensiile au crescut cu circa 6%”, efectul (anunțului) fiind aplauzele furtunoase, puternice și prelungite, conform surselor vremii.
Având în vedere – și nu putem altfel – că la același eveniment s-a anunțat cu entuziastă solemnitate, paradoxală deci: „procesul revoluționar va continua, practic el nu se va încheia niciodată”, ne putem explica atitudinea aproape revoluționară a unei părți a populației pensionare și nu doar, întărâtate de aceeași media care constata cu minima logică a discursului veninos de care mai dispune că „asta înseamnă că cine a avut o pensie mare, o va avea și mai mare”; nu trebuie să ai o gândire cine știe ce ca să faci o asemenea constatare de vreme ce nu „vorbim” de o diminuare a pensiilor. Totul s-a desfășurat într-un canon cu falseturi pe două voci, între avertismente și smiorcăieli. 
Fenomenul e unul specific societăților egalitariste după cum arăta încă Eminescu în Împărat și proletar; pentru orice cunoscător – fie el mediu – al creației eminesciene, e evident că discursul proletarului nu este nicidecum al poetului; e un aspect al societății în care egalitarismul e o dorință absurdă menită să ducă la împărțirea egală a plăcerilor, deci probabil și a pensiilor viitoare, căci la vremea aceea nu existau: „Plăcerile egale, egal vor fi – mpărțite”. Poate că ar fi frumos să fie așa, dar nu ar fi corect. Și asta pentru că distanțarea socială ne arată că nu toți au contribuit egal la progresul societății; unii chiar deloc. Tocmai de aceea un venit precum cel minim garantat de Stat apare ca o aberație în lipsa muncii minime prestate și probate.
Cum trebuie văzute lucrurile, aflăm de la înțeleptul Sallustius Crispus, cel considerat cu adevărat cel dintâi istoric roman. Într-o scriere despre Conjurația lui Catilina, eveniment care marchează moartea Republicii – oricum decedate deja – în favoarea viitorului Imperiu, autorul subliniază că nu suntem toți egali pentru că nu ne străduim cu toții: „toți oamenii dornici de a fi mai presus de celelalte ființe trebuie să se străduiască din răsputeri să nu treacă prin viață neștiuți de nimeni, deopotrivă cu dobitoacele, pe care firea le-a plăsmuit cu capul plecat la pământ și roabe pântecelui”. Desigur oamenii se deosebesc în funcție de puterea minții astfel că „și în război mintea are cea mai mare valoare”. Dacă unii vor merita recunoașterea la bătrânețe, prin cele făptuite în favoarea societății, alții devin mai puțin destoinici după ce „au dat năvală trândăvia, bunul plac și trufia” schimbându-se moravurile. Nu aceștia trebuie să aibă recunoașterea și puterea care trebuie să treacă „mereu de la unii mai puțin destoinici la cei mai destoinici”.
Recunoaștere se cuvine să aibă toți care au lucrat în primul rând cu spiritul; adică aceia care au făcut ceva, spre deosebire nulități: „îndeletnicirile omenești cu lucrarea pământului, cu navigația, cu construcțiile, toate acestea își au sorgintea în puterea spiritului. Dar mulți oameni, robi pântecului și lenei, neînvățați și neciopliți, trec prin viață ca niște drumeți pe meleaguri străine. Viața și moartea acestora eu le socotesc deopotrivă, pentru că nu se mai vorbește nici despre una, nici despre cealaltă”. Nefiind egali, nici recunoașterea nu poate fi egală la bătrânețe : „e frumos să-ți slujești cu credință patria”, scrie Sallustius, numai că unii „ascultă cu nepăsare”.
Lucrurile nefiind schimbate în esență, unii fiind laborioși, alții așteptând la crâșmă venitul minim garantat sau pensionari din tinerețe, e firesc până la urmă să acceptăm minima mediatică dar pe un ton al deducției: „cine a avut o pensie mare, o va avea și mai mare”. Mai ales dacă – repetându-l pe Sallustius – și-a slujit „cu credință patria”. Dar asta e deja o altă poveste, credința fiind foarte diferită căci credere înseamnă și a da cu împrumut (bani). De unde credit, pe care îl ai sau nu.
