( din volumul în lucru Tot felul de povești)
fotografie de Anastasia Ivanova
Avea în jur de patruzeci de ani, dar emaciat, uscățiv, cu pielea întinsă parcă forțat, pentru a-i acoperi oasele, totuși fine, arăta mult mai tânăr. Nu știu cum reușise să-mi prindă privirea și nu-i mai dădea drumul, ca sigurei capturi pe ziua aceea. Sau poate chiar în ultima perioadă de timp. Aș fi putut deduce asta după faptul că nimeni, absolut nimeni, dintre toți pasagerii, nu-și întorsese capul în direcția lui, nici în primul moment de surpriză și nici după aceea, când curiozitatea de a pune un chip glasului tunător izbucnit brusc, ar fi devenit irezistibilă. Poate că îl știau deja și numai eu, care nu călătoream des pe linia acelui tramvai, îi căzusem, cum spuneam, în capcană.
Și ce capcană. Un bras de fer care-mi punea drastic la încercare lașitatea și tot ce plodește frica în noi. Ce n-aș fi știut să spun este dacă era frica aceea veche, de când azvârliți în lume, ne-am trezit fără adăpost și deja cu mai puțină blană, cu mai puțin ascuțite gheare și dinți decât toate fiarele pământului. Mai neadaptați, adică. Sau dacă era frica mai nouă, modernă, de marginile nesigure ale minții și ale sănătății ei, dincolo de care nu știm nici când putem aluneca, nici dacă ne vom mai întoarce. Cred că era mai curând această din urmă frică. Fiindcă de prima ne-am debarasat oarecum, între timp, găsindu-ne fiecare un adăpost, și ca soluție colectivă, un tătuc.
Uneori curajul maxim este sinonim cu maxima prudență, îmi spuneam, aprobându-i pe ceilalți și certându-mă cu mine și gândindu-mă că o ființă cu adevărat curajoasă, chiar căzută în cursă, din greșeală, și-ar fi întors pur și simplu fața spre fereastră, în cele din urmă.
Probabil n-am făcut-o, m-am scuzat ulterior, fiindcă nu despre curaj sau lașitate era vorba, ci despre o irepresibilă, înfiorată, imprudentă empatie. Fără ea, mi-aș fi ferit privirea și gest reflex, de scriitor dependent de drogul realității, aș fi dus, cât aș fi putut de calmă, mâna la buzunarul în care țineam telefonul. M-aș fi prefăcut că vreau să formez un număr și aș fi apăsat pe butonul care declanșa înregistrarea. Or eu nu-mi puteam dezlipi ochii din ochii lui, care-și schimbau uimitor de rapid expresia, de la ironie, la surâs poznaș, intensă cercetare, sfidare și încă ceva, ce putea părea interes, deși nu era.
Mai ales asta nu era. Fiindcă băiatul acela, cu douăzeci de ani mai tânăr ca mine, nu mai nutrea pentru lumea din jur nici un interes, nici o curiozitate. Deținea deja toată experiența și cunoașterea lumii și mult, mult peste tot ce presupune ea și accesul nostru comun la ea.
Nu am înregistrat deci nimic și mi-a fost îngrozitor de ciudă pe mine pentru paralizia asta. Îmi amintesc precis că am notat, imediat ce am coborât, dar Dumnezeu știe pe ce carnețel, sau bucățică de hârtie, transcrisă sau nu, în Jurnal. Iar dacă am să mai dau vreodată peste notația aceea, cu siguranță lucrul nu se va întâmpla decât după ce nu îmi va mai folosi la nimic.
Ce spunea, de fapt? Nu atât ce spunea era remarcabil, impresionant, uimitor, nici tonul cu care o spunea, profetic, apocaliptic, în contrast cu conținutul, de relatare detaliată, precisă, direct din infern, despre tot ceea ce vedea el, în timp real, acolo. Impresionant era un fel de triumf, de bucurie a spectacolului, ca și cum el n-ar fi făcut parte din lumea amenințată de prăpădul prevestit. Dacă nu cumva un nimicitor dispreț. Și mai ales, niște alăturări de cuvinte care-i veneau de la sine, cursiv, metafore pentru dibuirea cărora un scriitor, în vicioasa lui iluzie că astfel câștigă viața veșnică, și-ar da-o oricând pe cea de aici. Niciuna dintre ele nu-mi revine în minte. Decât îndemnul imperios, adresat celor care „mai sunteți, dracului, vii” să plecăm „dracului unde vedem cu ochii”, cât mai putem, cu care și-a încheiat monologul.
Chipul lui îmi este însă și cum viu înaintea ochilor. Un chip destul de armonios, niște ochii cenușii, metalici, potriviți cu silueta osoasă, agilă, părul vag ondulat, deschis la culoare, dar nu blond, ci parcă tot cenușiu. Și haine curate, de blugi de bună calitate, ușor ponosiți, totuși. Și mâinile lungi, expresive, fine.
Nu mai știu care specialist în problemele psihicului uman și ale dezordinilor sale, spune că granița normalității este trecută atunci când „subconștientul inundă conștiința” ireversibil.
După căderea regimului comunist, dincolo de imaginea ei, mai mult sau mai puțin edulcorată și schematică, libertatea s-a prezentat și sub forma unei asemenea inundații. Ca și cum libertatea însăși ar fi creat o depresurizare, în urma căreia, presiunea interioară a fost atât de puternică, încât zăgazurile, digurile ar fi cedat. Iar pierderea siguranței, a protecției, a tătucului detestat, ne-ar fi lăsat orfani, înainte de majorat. În mijloacele de transport în comun, pe străzile marilor orașe, în parcurile și aleile din locurile de promenadă, a apărut aproape imediat un număr neobișnuit de mare de oameni cu probleme psihice. Nu seamănă unul cu altul nici în felul cum arată. Dinamici unii, agitați, uneori agresivi, dacă îți prind privirea, sau tu îi privești prea insistent, scoțându-i din lumea lor, liniștiți, alții, senini, sub influența probabilă a vreunui psihotrop care să potolească prea chinuitorul vacarm interior, comună tuturor este retranșarea (prizonieratul?), într-un univers propriu, autonom, imposibil de accesat dinafară, în care nu poți interveni și nu trebuie, cred, să intervii. Putem numi generic acest univers, cu titlul unei teribile, fascinante cărți, Lumea interioară a traumei, scrisă de un psihiatru, pe nume Donald E Kalsched, care știe despre ce vorbește. Partea îngrozitoare este că instituționalizați, oamenilor acestora li se dublează, uneori bruindu-l și intensificându-i efectele, iadul interior, prin iadul exterior al instituției respective. Despre care un specialist, ca profesorul Ion Vianu, a scris lucruri răscolitoare. Și că neinstituționalizați, ei sunt lăsați, cu nevoile lor fizice, de hrană, adăpost, asistență, în seama infernului, mai blând, e adevărat, totuși infern, al indiferenței, agresivității lumii noastre, de oameni, chipurile normali, fără a ști nici cât de normali, nici pentru câtă vreme.
Astfel, în tramvaiul 21, care merge de la Piața Sfântu Gheorghe în Colentina, dacă te nimerești la anumite ore, o femeie sub 40 de ani, slabă, destul de sărăcăcios îmbrăcată și prost hrănită, după aspectul palid, pergamentos al pielii, urcă și recită vreme de o jumătate de oră din Eminescu: toate 93 de strofe din Luceafărul, Oh, mamă, Mai am un singur dor, Dintre sute de catarge etc. În principal acele antume care n-au nimic idilic în ele, ci dimpotrivă, parcă prevestesc momentul chiar de poet anticipat în răscolitorul vers: Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec. Pe toată durata recitalului ei, femeia aceasta nu se mișcă de pe tampoanele care o zgâlțâie fără să-i tulbure fluxul, și destul de des, cineva îi dă câte ceva, fără însă a-i arunca mai mult decât o privire. Chipul ei, cât recită, iradiază însă mulțumire și stimă de sine însingurată, incomunicabilă….
Multă vreme, la șase dimineața, ieșeam cu dalmațianca noastră, cam agresivă și obligându-mă prin asta să evit orele când puteam să întâlnesc alți câini. Întâlneam atunci pe malul pustiu al Colentinei, o femeie între dou vârste, îmbrăcată iarnă-vară în haine ușoare, viu colorate, cu o pălăriuță de pânză, de sub care ieșeau o mulțime de zulufi și panglici, cu un mers sprinten, voios aș spune, a cărei plăcere era să arunce pe apă o coroniță împletită din flori uscate, ca a Ofeliei, nu înainte de a-i da foc, și să o privească aprinsă, cum în lumina incertă a zorilor, o duce râul. Dădeam imperceptibil din cap în momentul întâlnirii, având grijă să nu o tulbur nici măcar privind-o prea atent, decât dacă era întoarsă cu spatele spre mine.
Cu totul la antipozi, în stația de autobuz de deasupra podului peste Colentina, o altă femeie, înaltă, subțire de tot, adusă de spate, din calea căreia trebuia să te ferești, profera, mereu sufocată de mânie, înjurături grele, bărbătești, neadresate nimănui vizibil. Dacă însă din neatenție o iritai cu ceva, trecând prea aproape de ea, sau lăsând în calea ei un căruț de cumpărături, un geamantan, o sacoșă, de care ar fi riscat să se împiedice, nu era bine. Atunci se putea întâmpla să dea un șut puternic, furios, obiectului care-i stătea în cale, potopindu-l pe vinovat cu epitete de nereprodus.
În fine, a altă femeie, mai pașnică, pe care o cunoscusem înainte de mai sus menționata revărsare a subcoștientului în conștient, dar ea nu-și mai aducea aminte, mă oprea în virtutea unei vagi familiarități, totuși, să-mi povestească cu detalii cum copiii, soțul, părinții au alungat-o din casă, îi opresc scrisorile, îi iau banii din poșetă. Nimic din toate astea nu i se întâmpla, se înțelege.
Niciuna dintre aceste ființe nu m-a marcat însă ca acest om, întâlnit o singură dată pe aceeași linie de tramvai, 21. Nu știu de ce, poate fiindcă din ruine, se mai putea reconstitui minunatul edificiu de dinainte de explozie, al minții lui? Discursul lui era unul care integra într-o sinteză uimitoare, precisă, clarvăzătoare, întreaga realitate cotidiană în care noi, cei „normali” (cât și până când?), trăiam, mai mult sau mai puțin adaptați, reușind ca prin minune, sau grație divină, să ținem laolaltă rotițele, șuruburile, bucșele, frânele, încheieturile mecanismului. O realitate descrisă în imagini penetrante, inedite, expresive, cu un dispreț la adresa noastră, a auditoriului său, și cu un fel de bucurie rece că pe el nu-l mai amenință, nu-l mai afectează nimic din ea. Și mă privea stăruitor, fix în ochi, încântat parcă de cum stăteam pironită în scaun neîndrăznind să clipesc sau să respir, receptivă.
A coborât înaintea mea, cumva fără să-mi elibereze privirea, decât pentru scurtul interval de câteva secunde, în care, grăbit, s-a plantat pe refugiu și m-a reperat prin geamul vehiculului. Până la coborârea și urcarea pasagerilor, a fost un lung moment în care, nu știu în ce fel, poate fiindcă aveam nevoie să mă destind, m-am trezit că schițez spre el un surâs prietenos. Și mi s-a părut că în ochii lui a apărut ceva ce aș caracteriza drept o licărire fraternă. Poate că n-a fost așa ceva. Dar schimbul acela de priviri a fost atât de intens, încât el a devenit eu, iar eu am devenit el, ca în Axalotul lui Julio Cortazar, unde se vorbește despre ceva similar între personajul narator și pește, în Jardin des Plantes. Spune autorul: Hubo un tiempo en que yo pensaba mucho en los axólotl. Iba a verlos al acuario del Jardin des Plantes y me quedaba horas mirándolos, observando su inmobidad et sus oscuros movimientos.
În scurta proză a lui Cortasar, rezultatul acestui îndelungat exercițiu de comunicare unidirecțională, „urmărind imobilitatea și mișcările obscure”, ale axalotului, de care ne leagă doar vinovăția ancestrală a nereciprocității, este că omul devine pește: AJORA SOY UN AXALOTL.
