Un Godot în anticamera teatrului

Spațiul virtual a devenit noua scenă a zilelor noastre. De o bună bucată de vreme, reprezentațiile de referință pentru evoluția formelor dramatice contemporane se mai pot vedea doar grație unui inedit joc secund al proiecțiilor on-line oferite din abundență de paginile de pe internet ale teatrelor din întreaga lume. Într-un asemenea context, Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu a reluat recent proiectul inițial, din 2005, al unuia dintre cele mai longevive și mai apreciate spectacole din repertoriul său, Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, în regia lui Silviu Purcărete, cu o distribuție din care făcea parte, la vremea respectivă, și regretatul actor Virgil Flonda. Prilejul s-a dovedit cum nu se poate mai potrivit pentru o nouă rundă de reflecții cu privire la piesele devenite, în timp, monumente și documente vii de virtuozitate regizorală și interpretativă, ignorând orice mode și capricii estetice ale momentului.

Într-o asemenea situație, e firesc ca memoria să aducă la suprafață amintirea celeilalte versiuni, percepută la fața locului, măsurând pulsul bizarului univers beckettian în care e greu de cumpănit cât anume e vis și cât e realitate în experiențele protagoniștilor. Gogo, interpretat de îndrăgitul actor Constantin Chiriac, și Didi – rol preluat între timp de Marian Râlea, în locul lui Virgil Flonda, transformă această piesă a așteptării și a uitării într-una a dualității, niciunul dintre ei neputând ființa în absența celuilalt. Sensul condiției lor se recuperează doar în tandem, nicidecum în singurătate, precum sugerează textul dramatic. De fiecare dată când se actualizează, amintirile lor recompun un eveniment existențial aparte, o stare trăită în doi, o căutare în alteritate a propriei reflexii pierdute.

Regizorul Silviu Purcărete a intuit nebănuitele resurse ale limbajului și multiplele funcții ale obiectelor în teatrul lui Samuel Beckett. Configurat pe teritoriul avangardei anilor ’50, în miezul unei generații din care mai fac parte nume ilustre precum Ionesco, Genet, Tardieu sau Vauthier, acest text „nu mai este cu adevărat comunicabil, rezumabil, elucidabil, gata să se deschidă spre acțiune” (Patrice Pavis, Le théâtre au croisement des cultures, 1990, apud Sanda Golopenția, Perspective noi în studiul teatrului, Editura Spandugino, București, 2019, p. 153). Personajele sale fragile sunt construite și ținute în viață prin intermediul cuvântului și al obiectelor puse în mișcare printr-o energie deloc temperată, ce mută adesea jocul în registrul parodic, presărat de jonglerii și gesturi de exhibare revărsate într-o inepuizabilă succesiune.

Conceptul artistic nu e străin de tehnicile teatrului în teatru, iar impresia că asistăm la felul cum se face teatru devine ubicuă. Aparținând tot regizorului Silviu Purcărete, ideea scenografică configurează un soi de instalație despărțită de sală printr-o cortină (singura reminiscență a teatrului clasic), cu un bec imens în mijloc și cu elemente metalice recuperate, parcă, din recuzita tehnică. Predomină senzația că lumea aceasta șuie se edifică și se dezmembrează ritmic și treptat sub ochii noștri, ca pe un șantier improvizat, sub bagheta unui arhitect indecis, care uită totul suspendat între două virtualități, precum copacul desfrunzit și cu rădăcinile plutind în aer ori ușa de lemn abia sprijinită de peretele într-o rână și cu o funcționalitate incertă. În colțul din dreapta al scenei culisele rămân la vedere, iar la o masă, sub lumina lămpii, femeia-sufleor citește imperturbabil scenariul.

Așteptarea absoarbe totul în alveole de spațiu și timp marcate prin indici vagi și provizorii. Dar orice spațiu de așteptare este deopotrivă un loc de trecere, un pretext al schimbării, o invitație la exerciții verbale și gestuale menite a-l umple de conținut. Timpul se scurge, la rândul său, sub conotațiile acestei imprecizii voite. ,,Timpul s-a oprit pe loc”, remarcă Didi la un moment dat. Cei doi vorbesc, joacă și se joacă, construiesc roluri într-o manieră când sobră, când ludică. Când stau alături pe o stinghie a instalației metalice, ca pe o bancă moromețiană a dialogului cotidian, se observă cât de multe au în comun, deși vestimentația îi diferențiază. Copilăros, Gogo e incongruent cu costumul în dungi și cu servieta ponosită pe care o strânge ca pe un bun de mare preț. Didi își joacă pălăria în mâini, într-un recital al gesturilor de mare finețe. Mâinile își păstrează aceeași notă de expresivitate, chiar și atunci când nu fac nimic, ci doar se sprijină pe genunchi ori pe servietă în secundele de tăcere. Ghetele și pălăriile sunt obiecte-personaj, dau substanță și sens tăcerilor, se animă interșanjabil. În timp ce Gogo se întreabă „Care e rolul nostru în toate astea?”, avântându-se apoi în obsesiile sale (gheata care-l strânge, propunerea de despărțire, dorința de a se spânzura amândoi de ramurile copacului), Didi pare mai degrabă cel responsabil, convins că nimic nu-i scapă și că e imun la uitare: ,,Iată omul, supărat pe gheată, când e de vină piciorul lui.” Când Gogo se întoarce bătut, cu nasul roșu, aduce mai mult cu o ipostază eșuată a clovnilor. Întregul lor comportament mistuie ceva din amprenta inadecvării clovnești, părând mai mult decât niște simpli vagabonzi, aventurieri ori picaro moderni, cum au fost văzuți până acum de critica teatrală. Gesturi de tandrețe, efuziuni părintești (mai ales ale raționalului Didi) și sesiuni de îmbrățișări se condimentează cu respingeri, certuri, tachinări și împăcări.

Diversiunile savuroase ale lui Didi pun în lumină un joc al emoțiilor, dar mai ales al privirilor, prin care dezvăluie semnele unei dinamici sufletești de rară sensibilitate. El inițiază continuu serii de jocuri de limbaj („Nu vrei să ne jucăm?”) și de roluri, încercând să-i distragă atenția lui Gogo de la obsesiile sale. Sarabanda pălăriilor preia ceva din savoarea comediilor mute. În momentul când printre pălăriile negre se strecoară și cea albă, a lui Lucky, agitația se transformă într-un joc de alba-neagra, numai bun de irosit timpul. Pertinenta afirmație a Sandei Golopenția ne provoacă să ne oprim asupra trăirilor contradictorii din aparenta normalitate a stării de așteptare: ,,Timizi, ludici, esențiali, Estragon și Vladimir nu știu ce să facă cu superfluul. Ei se joacă cu el, pentru o clipă, apoi oboseala de a poseda se instalează și obiectul stânjenitor le cade din mâini.” (Ib., p. 353). Insațiabil, Gogo cere mereu altceva, altfel se dedă somnului și viselor bântuite de coșmaruri, pe care Didi nu-i dă voie să le povestească. Dar dacă visele sunt însăși realitatea în această lume pe dos? Dacă ei doi imaginează totul? Pe Godot, pe Pozzo, pe Lucky. Sau poate chiar ei înșiși sunt niște viziuni, iluzii, halucinații ale cuiva. Întrebările ni se par legitime.

Piesa s-ar putea broda pe contextul existențialismului dacă ei nu ar contrazice în secunda următoare fiecare afirmație. Limbajul lor se înfiripă adesea din înșiruiri frazeologice, dintr-o ștafetă de expresii care „umplu” elipse, spații goale, producând adevărate incizii în sensul cuvintelor, depășind simplul act al enunțării. De pildă, căutând să înțeleagă ce înseamnă contrariul, Gogo recurge involuntar la o deconceptualizare, o desfoliere de învelișul semantic, privind cuvântul aproape ca pe un obiect. Singurul pivot e constituit din amintirile păstrate ca într-un receptacul anamnetic de Didi și revărsate apoi spre ceilalți, precum și din strania… așteptare a așteptării: „Așteptăm, ne plictisim. Ne plictisim de moarte.” Doar astfel s-ar putea descifra condiția lor existențială, fără motivație, fără rost și fără miză, contrasă de Gogo în câteva cuvinte: „Doar nu de lipsa vidului ne putem plânge.”

După intrarea impetuoasă, în cavalcadă, a cuplului Pozzo și Lucky, se dezlănțuite toate stihiile nevăzute ale teatrului. Unicitatea și stranietatea scenelor se datorează actorilor Cristian Stanca (Pozzo) și Pali Vecsei (Lucky), artiști remarcabili, cu roluri și repertorii de înaltă ținută în teatrul contemporan. Excesul de obiecte fură privirile: scaunul lui Pozzo, funia-laț la capătul căruia stă în echilibru precar Lucky, coșul și canistra purtate de cel din urmă. Relația de tip stăpân-sclav nuanțează diferența celor două cupluri, dintre dezumanizarea lui Lucky și umanitatea raportată mereu la grija față de celălalt (Didi și Gogo). Tiradele lui Pozzo se întretaie cu întrebările confuze ale lui Gogo, în rostiri intersectate, fiecare pe limba și după obsesia lui, zdruncinând în mod serios un dialog autentic. Dansul și modul de „gândire” întortocheat al lui Lucky pe masa sufleorului ating punctul de climax când din trupul ciudatului cu păr alb începe să iasă fum, la propriu, după un delir de rateuri lexicale și de incongruențe logice.

În planul secund, o a doua cortină ascunde rezerva de nestatornicie, de provizorat. Insolita miniorchestră de iepuri acompaniază muzical absența personajelor în timpul pauzei, interpretând la instrumente împachetate în folie și legate cu funie groasă, de tipul odgonului marinăresc. Echilibrul fragil al morcovilor se topește în muzică și armonie, iar Gogo și Didi vor rămâne țintuiți în acest interstițiu, halucinați de ideea fixă a așteptării.

 

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu / Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett / Regia: Silviu Purcărete / Scenografia: Silviu Purcărete / Distribuția: Constantin Chiriac, Marian Râlea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Andrei Văcariu / Pian: Monica Florescu – Fernandez / Violoncel: Makcim Fernandez Samodaev / Vioară: Cosmin Fidileș

 

Photo credit: Rareș Helici și Scott Eastman

Notă. Articol publicat în revista de cultură Familia, seria V, anul 56 (156), nr. 5 (654), mai 2020

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *