Interviu Cătălin PARTENIE: Muzica a fost vizuina mea

Cătălin Partenie predă filosofie la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. A studiat filosofia la universităţile din Bucureşti, Oxford, Heidelberg şi Glasgow. În anii ’80 a cîntat la chitară în formațiile Graffiti și Krypton. A editat mai multe volume, printre care: Plato: Selected Myths (Oxford’s World Classics, 2004), Plato’s Myths (Cambridge University Press, 2009) şi In Fiction We Trust (Polirom, 2016). A publicat eseuri în Dublin Review of Books (unul dintre ele fiind tradus în limbile germană și mandarină). Povestirea sa „Gudrun“ (scrisă în engleză) a obţinut Honorable Mention la ediţia din 2019 a Concursului Literar Frank McCourt şi a fost publicată în The Southampton Review (New York). The Golden Burrow este primul său roman (scris în engleză); Vizuina de Aur este versiunea acestuia în română (apărută la Polirom în 2020). Peter Kerek va regiza la Unteatru o adaptare scenică scrisă de autor.

 

Trac, mult trac la debutul în roman?

 Cât cuprinde. Dar am fost susținut de întreaga echipă de la Polirom.

 Ce e Vizuina de Aur – în roman, vreau să zic?

 Este un depozit din București în care un teatru își ține decorurile si recuzita. Paul a fost student la Filosofie, dar a fost exmatriculat și acum este paznic la acel depozit; are un set de tobe regediste pe care l-a dus acolo, la depozit. Fane este elev în clasa a noua; are o chitară electrică și un radio vechi pe lămpi pe care îl folosește ca amplificator. Fane chiulește de la ore și cei doi cântă în fiecare zi, la depozit. Paul e un baterist foarte bun, Fane nu știe decât începutul de la Mistreated, piesa formației Deep Purple. Dar Paul are răbdare cu el și încet-încet cei doi ajung să cânte blues, apoi să improvizeze. Oksana are douăzeci de ani și e chelneriță la un restaurant din provincie. Ea vine la depozit în ziua ei liberă și le aduce câte ceva de mâncare. Ouă, copane; uneori plăcinte făcute de bunica ei. După ce mănâncă, cu toții, Paul și Fane cântă; Oksana face curat, găsește acolo o masă, o sofa, trei scaune, aduce de acasă farfurii, agață un decor pe un perete. După un timp depozitul devine o casă și în seara de Crăciun—ne aflăm în decembrie 1988—ea îi spune acelui loc „Vizuina de Aur“.

Crepusculul comunismului românesc. Despre asta e Vizuina de Aur?

 În februarie am primit de la Polirom un pachet. L-am deschis și înăuntru erau 20 de exemplare din Vizuina de Aur. Ca să le fac loc în bibliotecă, a trebuit să mut câteva cărți, dar pe una din ele—Antropologia apofatică, a Părintelui André Scrima—n-am mai știut unde s-o pun, așa că am lăsat-o pe birou. A doua zi am deschis-o și am dat peste acest pasaj:

„Clipele vieții noastre […] ne sunt date într-un fel de ritm, de suită muzicală. Și printre ele întâlnim clipele de prezență intensă, adică pur și simplu întâlnirile care ne semnifică viața. Omul se întâlnește cu omul în prietenie, în dragoste, în împreună lucrare. Acestea sunt momentele de plăcere cele mai acute, sau de neliniștea cea mai pătrunzătoare, amândouă în același timp poate. […] Existența noastră cea mai autentică se constituie pornind de la aceste momente pure […] care sunt daruri.“

Despre asta e Vizuina de Aur, despre aceste daruri—clipe de maximă bucurie și neliniște pe care trei tineri le trăiesc într-un depozit uitat și de la care începe să se alcătuiască existența lor cea mai autentică.

Tu ai trăit în anii ’80 într-o astfel de vizuină?

Da. Muzica a fost vizuina mea.

Cum ai ajuns la muzică?

 Când eram în clasa a doua, mama mi-a luat pianină și profesor. Dar, după câteva luni de game, solfegiu și Ceata lui Pițigoi, i-am spus mamei, cu lacrimi în ochi, că eu nu pot să cânt. În cele din urmă, n-a avut ce să facă. Când eram în clasa a cincea a mai făcut o încercare: m-a luat și am mers la magazinul Romanța de pe Calea Victoriei. Mi-a cumpărat un pick-up mono, rusesc, și un disc scos la Electrecord cu formația Middle of the Road. Mi-a plăcut, desigur, dar n-am cerut să reiau lecțiile de pian. Apoi, cred că era prin 1975, am văzut la televizor un concert. Pe TVR 1. Un concert care avusese loc în 1973, la Shubert Theatre, în Los Angeles. Se numea Duke Ellington, We Love You Madly. Era un omagiu adus lui Duke Ellington; avea atunci 74 de ani. Poate că celor de la cenzură, care iubeau și ei ca niște nebuni pe cineva, le-a plăcut cum se numea concertul.

Câți ani aveai când ai văzut acel concert?

12. E un concert pe care aș putea să-l povestesc. Nu a fost scos pe DVD, dar este pe YouTube. Cineva l-a filmat în timp ce era la televizor și l-a pus pe YouTube. Nu e o înregistrare bună, dar chiar și așa îți poți da seama de intensitatea cu care s-a cântat în acea seară. Spre sfârșitul concertului se cântă piesa Ain’t But the One, a lui Duke. Pe scenă este un cor, femei și bărbați. Ray Charles e la pian, cu ochelarii lui negri, și începe să cânte: „I like the sunrise ’cause it brings new hope“. Auzisem de Ray Charles, știam că e orb. Aveam 12 ani, trăiam într-o lume cenușie, mă uitam la un televizor alb-negru, la un negru, care era orb și care spunea că îi place răsăritul soarelui. Apoi apare pe scenă Aretha Franklin: „Who is the power? Who makes the miracles?“ Piesa e un gospel, și intensitatea cu care Ray și Aretha și toți cei de pe scenă cântă este din altă lume. Ei bine, aia a fost. Peste nici doi ani ani aveam o chitară electrică, un Ibanez negru, copie de Gibson Les Paul, un difuzor Celestion de 100 de wați și un amplificator făcut de Bibi Ionescu, basistul formației Sfinx. Toate cumpărate din economiile mamei.

De ce chitară și nu pian?

 Fusesem la un concert cu Roșu și Negru, la Sala Palatului. La chitară era Florin Ochescu. La bis au cântat Going Home, piesa formației Ten Years After. Florin a făcut un solo incredibil. Absolut incredibil. Avea o chitară Fender Stratocaster și un amplificator Marshall. După concert m-am dus în culise. Le spuneam la toți că trebuie să vorbesc neapărat cu domnu’ Ochescu. M-au lăsat, și când am ajuns în fața lui n-am știut ce să-i spun. El s-a uitat la mine, de abia intrasem la liceu, și mi-a spus: „Fă game“. Și mi-a dat o bucată de hârtie cu numărul lui de telefon. Pe care îl țin minte și acum: 79 62 92. Până la urmă tot la game am ajuns… Apoi am mers la Ateneul Tineretului, unde este acum sediul ICR. Acolo repetau Roșu și Negru. Chiuleam de la liceu—Caragiale, era aproape—și stăteam pe un hol, la subsol; repetau cu ușa deschisă. Ochescu, Tudan și Dorel Vintilă Zaharia. A power trio. Dorel avea tobe Ludwig și cinele Paiste.

În ce trupe ai cântat?

Sonophon a fost prima. Eram în clasa a X-a. Repetam la Arte Plastice, într-un atelier. Clăparul era student acolo, la pictură. Pe urmă, într-o vară, am repetat câteva săptămâni cu formația Domino. Repetam la Teatrul Giulești, într-o sală de la ultimul etaj; cu Dan Bitman la voce. Apoi am înregistrat la Radio două piese cu o formație care se numea Getic; Nilly, Scăunaș, Mielușelu, that was the line-up. Din câte știu, niciuna din cele două piese n-a fost dată pe post. Nu știu de ce, versurile erau okay. “Ninge, ninge, ninge peste oameni. Oameni, fiți mai buni ca altădată”. Apoi am înființat eu o trupă, Graffiti. La clape era Sorin Raicovescu, pe atunci student la Conservator, iar la tobe Eugen Nichiteanu, pe atunci elev la liceul de muzică. Am început să repetăm la casa de cultură a ISB, Întreprinderea de Salubritate București, într-o cămăruță igrasioasă, plină cu țevi și robinete din care ieșea abur. Ne plăcea, era ca la un concert de rock… Basistul, Dragoș Docan, avea un amplificator făcut căruia îi spunea “veioză” pentru că avea un led puternic. Cu Graffiti am luat un premiu, la un concurs organizat la T4, și am fost invitați să cântăm la festivalul Constelații Vâlcene Rock, la Râmnicu Vâlcea. Pe urmă am cântat cu Krypton. Am fost cu ei într-un turneu, am cântat pe stadionul din Galați. Cu Krypton am înregistrat patru piese, tot la Radio, prin ’84. Nici ele n-au fost date pe post. Mă rog, atunci a fost de înțeles. Refrenul unei piese era așa:  “Nu, nu, nu, să n-ai încredere-n nimeni”.

 

Formația Krypton în concert la Arenele Progresul din București. Cătalin Partenie, Eugen Mihăescu, Dragoș Docan și Marius Voicu. În spatele unui cinel, Liviu Pop.

Vizuina de Aur este varianta în limba română a unui roman pe care l-ai scris în engleză: The Golden Burrow. Ce poveste e în spatele acestui fapt – destul de neobișnuit pentru spațiul literar românesc? Ai făcut engleză în școala?

 Nu. Am făcut germană și franceză. Dar mie îmi plăcea engleza. Tata îmi dăduse o carte, Engleza fără profesor; n-am ajuns prea departe cu ea. Prima lecție era despre o gospodărie. Învățai, fără profesor, cum se zice în engleză la cloșcă, vițel, nutreț. Dar am început s-o prind după ureche; din filme, din albumele formațiilor Deep Purple și Led Zeppelin. Apoi am început să citesc în engleză. Prima carte pe care am citit-o a fost The Catcher in the Rye, din care nu am înțeles prea mult. Pe fiecare pagină apărea acest cuvânt, phoney, care nu era în dicționarul pe care îl aveam eu.

Și cum ai ajuns să scrii în engleză?

În 1985 am schimbat vizuina. Am părăsit muzica și m-am adăpostit în filosofie. Meine Kehre, momentul meu de cotitură. Eram student la Filosofie, îl cunoscusem pe Noica. Dar asta e o altă poveste… În 1990 am obținut o bursă, the Horia Georgescu Scholarship, la Oxford, la New College. La Oxford, prezența la cursuri este facultativă. Dar în fiecare săptămână, fiecare student trebuie să scrie un text, la fiecare materie din orar. Scrii textul, îl trimiți unui tutor și pe urmă te duci la el, sau la ea, și discutați timp de o oră nu despre ce știi, ci despre ce ai scris. Eu eram graduate student, nu trebuia să scriu decât un singur pe text pe săptămâna. My tutor era Professor John Ackrill. La prima întâlnire mi-a spus că pentru săptămâna următoare trebuie să scriu cinci pagini despre teoria reamintirii la Platon. Și n-am avut ce să fac. Engleza primelor mele texte nu suna prea bine, dar Professor Ackrill nu zicea nimic; mă servea cu ceai și când mă ridicam să plec îmi zâmbea. Făcea ce trebuie să facă un profesor, adică mă încuraja să merg mai departe. Așa am ajuns să scriu în engleză. Pe urmă am început să studiez cu adevărat limba engleza și am continuat să scriu în engleză. Texte de filosofie; articole, introduceri, prefețe.

Bun, dar cum ai trecut la literatură în limba engleză?

The story of my life: am fost încurajat. Nu știu alții cum sunt, dar eu datorez totul încurajărilor primite. Scrisesem, în engleză, un text despre Platon. Câteva personaje, o mică poveste și Platon. Acum mai mulți ani. Și l-am trimis la mai multă lume, la Londra, în America. Nimeni nu mi-a răspuns; și apoi, după nu știu câte luni, am primit în aceeași zi trei emailuri. Un regizor din Londra, a staff writer de la The New Yorker și o editoare de la Editura Granta: toți mi-au scris în aceeași zi și toți îmi spuneau același lucru: „Ce-ar fi să scrii ficțiune?“ Mi-a trebuit aproape un an să mă hotărăsc. Așa am scris acest roman, The Golden Burrow.

 Un an? De ce așa de mult?

La câteva zile după ce am primit acele trei emailuri, am vorbit cu un filosof de la Oxford—nu fostul meu tutor, altcineva—căruia i-am spus că mai multe persoane, printre care și o editoare de la Granta, m-au încurajat să scriu ficțiune. La care filosoful mi-a zis așa: „Gândește-te bine. Dacă vei publica ficțiune, va fi foarte greu să obții un post de tutor în filosofie la Oxford.“ După ce ai studiat la Oxford, nu visezi toată viața decât să te întorci acolo ca tutor.

 Ce e așa de special la Oxford?

E un loc foarte frumos. Probabil ăsta e și motivul pentru care acolo îți vine tot timpul să înveți. În aprilie am primit un newsletter de la New College, în care se spunea că, din cauza pandemiei, colegiul s-a închis, dar că nu sunt motive de îngrijorare pentru că s-a constituit o echipă care continuă să tundă iarba din grădini în fiecare zi. Toate acele colegii n-au parcări, au grădini… Unele alei sunt tivite cu levănțică, altele cu flori de câmp.

Ficțiune sau Oxford. Și ai ales ficțiunea.

 Un alt moment de cotitură. Dar am auzit că la Oxford există acum și tutors în creative writing.

 Ce s-a întâmplat cu romanul în engleză, a apărut?

 Încă nu. Marea majoritate a editurilor din Marea Britanie, America și Canada care publică ficțiune nu lucrează decât cu agenți literari. A durat ceva până când am găsit un agent care a acceptat să mă reprezinte.

 Crezi însă că un public de limbă engleză va înțelege lumea din Vizuina de Aur? Nu e nimic arogant în întrebarea mea, te rog să mă crezi…

 Nu există cu adevărat decât ceea ce rămâne la fel. Asta ne spune Platon. Ceea ce e greu de acceptat azi. Media, care este mediul în care am ajuns noi să trăim, ne spune că prezentul e totul. Trecutul este un prezent care s-a dus și care nu mai are decât o valoare ornamentală, căci trebuie să punem ceva și pe pereții prezentului. Iar viitorul e ceva care stă la coadă ca să devină prezent. Prezentul e totul, doar că el nu rămâne la fel. Mâine vor fi alte știri. Dar să răspund la întrebare. Vizuina de Aur este, cum am zis, despre acele clipe de maximă intensitate și neliniște de la care se alcătuiește existența noastră cea mai autentică, iar asta este o experiență ce nu ține, în mod esențial, de un loc sau de o epocă anume.

 Vizuina de Aur este varianta în română a acestui roman scris în engleză care încă nu s-a publicat. Cum ai ajuns să faci această versiune în română?

 În 2016 am publicat la Polirom un volum pe care l-am coordonat împreună cu prietenul meu Alfred Bulai. In Fiction We Trust; e în română, dar titlul e în engleză. Așa l-am cunoscut pe Adrian Șerban, director editorial al Editurii Polirom.

 Apropo: ce fel de răspunsuri esențiale poți afla din literatură, mai ales de aici, și nu din filozofie?

 Cred că aceleași. În volumul In Fiction We Trust este un text al unui mare economist din America care se intitulează „Storytelling in Economics“. Economia ca o spunere de povești. Totul e poveste, inclusiv filosofia. Mai ales ea. Iar noi nu mai înțelegem pentru că fiecare s-a atașat de poveștile pe care le spune. Dar să revenim la Vizuină. În 2019, la Bookfest, i-am povestit lui Adrian Șerban despre romanul meu scris în engleză. I-a plăcut ce i-am spus și mi-a propus să fac o variantă în limba română. Am făcut-o, i-am trimis-o, au citit-o în redacție și au decis să o publice. Am început apoi să lucrez pe manuscris cu Giuliano Sfichi, redactorul de carte, care mi-a făcut multe observații și comentarii. Nu e ușoară limba română. Și noi nu ne dăm seama în situație grea a ajuns. A spune a șerui e la fel ca a importa usturoi…

De pe coperta volumului apărut la Polirom aflăm că Peter Kerek va regiza la Unteatru o adaptare a Vizuinii scrisă de tine. Cum s-a întâmplat?

 Pe Peter l-am cunoscut acum mai mulți ani. Îmi plăcuse foarte mult Rața sălbatică, pe care o pusese în scenă la Bulandra. A citit romanul, în engleză, și apoi mi-a spus să scriu o adaptare. „Adică un scenariu?“ „Da, un scenariu“. „Păi eu n-am mai scris scenarii.“ „Tu scrie și pe urmă vedem noi“. Într-o zi mi-a venit o idee: piesa va avea doi actori, care vor interpreta mai multe personaje, și doi muzicieni, un baterist și un chitarist, care vor apărea, live, pe scenă. Mi-a trebuit mult curaj să mă apuc. Prima versiune a avut 30 de pagini. „Nu e rău, dar e lung“, mi-a spus Peter. A doua versiune a avut 25 de pagini. A treia 20. După ce a citit versiunea care avea 15 pagini, Peter mi-a spus că s-a gândit la distribuție: Silvana Mihai și Alex Ștefănescu. Pe urmă s-au alăturat acestui proiect Cătălin Rulea (la tobe) și Răzvan Sfîraială (la chitară), doi muzicieni minunați. Repetițiile au început la Unteatru și au continuat într-un pod. Podul de Aur. Până în martie, când am intrat cu toții în vizuini… La una din repetiții am văzut un exemplar din Vizuină pus lângă niște efecte ale lui Răzvan și mi-am zis că povestea mea s-a întors acasă.

                                          Repetiție în Podul de Aur: Răzvan Sfîraială (cu spatele), Peter Kerek, Cătălin Rulea, Silvana       Mihai și Alex Ștefănescu

La repetiții Peter a tot tăiat din text. Orice autor suferă când vede cum din textul lui dispar pasaje întregi, pe care el le iubește, bineînțeles, ca un nebun… În același timp e fascinant să vezi cum un text devine mai bun atunci când se taie din el. Îmi place foarte mult lumea teatrului și a filmului. Îmi plac repetițiile. La Facultate țin un curs despre Richard al III-lea și Principele lui Machiavelli la care am invitat regizori și actori—Dan Vasile, Ștefan Ruxanda, Marius Gâlea. La Școala de Duminică, la UNATC, am urmat un curs de regie de film, ținut de Laurențiu Damian; doi din colegii mei erau elevi în clasa a XII-a care voiau să dea la regie. O nouă cotitură, cine știe. În muzică sau în teatru ești într-o trupă. Când scrii, ești singur.

La ce lucrezi acum?

La acel manuscris despre Platon. Câteva personaje, o poveste și Platon.

 În engleză?

În engleză și în română; acum că am prins gustul… 

Mai cânți la chitară?

Da. Și mai am un vis: să cânt într-un club cu Florin Ochescu. That would be like going home…

Aș dori să ne întoarcem la concertul lui Duke Ellington. Pe YouTube nu are decât 2000 de vizualizări. De ce crezi că sunt așa de puține? 

Nu știu. Mie mi-a marcat viața. Poate a contat și faptul că l-am văzut pe un televizor alb-negru, într-o lume cenușie. Poate că nu poți să împlinești ceva decât dacă ești aruncat într-un gol. În latină, caverna se referă la orice fel de gol. O peșteră, o vizuină. Poate că asta e de fapt morala din povestea lui Platon cu acei oameni care sunt prizonieri într-o peșteră. Poate că trebuie să fii mai întâi mistreated. Poate că trebuie să nu vezi, ca Ray Charles, ca să poți cânta cu atâta intensitate: “I like the sunrise ’cause it brings new hope.”

                                          Vizuină și efecte de chitară

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *