Veronica D. Niculescu: Luchian. Ochii, sufletul, mâna (fragment)

„Era o seară nesfârșită și rece, cufundată în cerneluri. O candelă ardea în camera bolnavului țintuit la pat, pe polița cu cărți, cât să se poată desluși vag lucrurile din odaie și umbrele lor tremurânde, subit alungite când în stradă se aprindeau felinare. Ferestrele erau tivite cu gheață, flori argintii scânteiau pe deasupra brizbizelor. De pe hol se auzeau glasurile celor din casă, niște șoapte scăzute, îndepărtate, pierdute într-un hățiș mătăsos ce părea că aparține deja altei lumi. Noaptea de iarnă căzuse devreme, dimineața putea să mai vină sau nu.

Ușa s-a deschis, în odaie a pătruns un străin. Pașii lui au foșnit ca frunzele într-o pădure de mesteceni legănată de-o boare. De sub pelerină, a scos ceva. O vioară. Fără o vorbă, a ridicat-o din cutie, a dus-o sub bărbie, a atins-o cu arcușul, cântecul s-a pornit. Pădurea de mesteceni a început să danseze. Cu tot cu izvoare, cu păsări și ierburi, cu fiare venite din cotloanele lor cu pas lin și ochi mari, să asculte. Ce muzică era asta? De unde se prelingea ea, venea de pe pământuri sau poate din cer? Silueta întunecată cânta. Putea să fie un cerb apărut dintre trunchiuri, putea să fie și un copac mișcător. Luchian asculta, ca între trezie și vis, ca între viață și ceva de dincolo de ea, care nu putea fi numit încă nicicum. Două ceasuri i-a cântat așa străinul acesta, numai lui. Când muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărțit în două, scoțând la iveală o cărare de liniște. Străinul s-a apropiat de pat și-a făcut o plecăciune ușoară.

— Cine ești dumneata? l-a întrebat Luchian.

— Iartă-mă, te rog. Sunt George Enescu.

Paulina a deschis ușa larg, din hol s-a revărsat un con de lumină care l-a dezvăluit pe străin. Luchian îl știa pe tânărul acesta cu păr revărsat pe frunte în șuvițe unduioase, rebele. Îi știa și muzica. Îl ascultase de atâtea ori. Doar că nu se întâlniseră niciodată, ei doi, față în față. Cu ochii în lacrimi, i-a mulțumit. Mâinile nu s-au strâns însă. Căci dacă mâinile violonistului de douăzeci de ani se mișcau minunat, celelalte, ale pictorului, nu se mai puteau clinti decât rareori, și atunci cu ajutor. Tot ce-i rămăsese erau glasul și ochii. Și, înăuntru, simțirea.

În zorii zilei următoare, a venit în vizită Arghezi. L-a găsit zgribulit, cu trupul micșorat sub pături, dar cu ochii arzând. Iarăși lăcrimând, doar de emoția amintirii acelei întâmplări, Luchian i-a povestit. I-a spus că Enescu știe să facă lumină. O lumină care taie bezna în două și-n care poți cu adevărat să vezi. Arghezi știa: erau amândoi niște zugravi ai luminii.

Cel care-l convinsese pe Enescu să-l viziteze pe Luchian și să-i cânte fusese Virgil Cioflec. După terminarea Salonului oficial, când Enescu își exprimase admirația pentru florile și peisajele pictorului, Virgil îi spusese că prietenul lui e țintuit la pat și că zilele îi sunt numărate. Enescu a promis imediat că va veni să îi cânte. A aflat atunci și de câte ori îl avusese în public pe pictorul anemonelor și-al sălciilor muzicale în nuanțe de verde-albăstrui și de argint.

Paulina și Laura știuseră de vizită, dar ținuseră taina și-i obligaseră pe toți ceilalți să facă la fel. Venise până și Anibal, frumos aranjat, cu batistă de mătase la piept, deși era slăbit și suferind, doar pielea și osul, mâncat pe dinăuntru de-o boală. Îl așteptase și-l întâmpinase toată familia pe George Enescu, erau acolo și Ernest, și Vlad, și Vintilă, și Traian, și motanul de Angora, care simțea că în casă se petrece ceva important. Cu toții ținuseră taina. Și mai ținea o taină doar a ei Laura, ascunzându-și de la o vreme mersul grijuliu și ceva mai greoi: era însărcinată. Copilul avea să se nască în vara anului viitor, spre Sânziene.”

-FRAGMENT din volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna de Veronica D. Niculescu, cea mai recentă apariție din colecția „Biografii Romanțate” a Editurii Polirom. Volumul va fi disponibil și în ediţie digitală.

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare şi traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) şi Roşu, roşu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi); cărţile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi) şi Hibernalia (2016); romanele Spre văi de jad şi sălbăţie (2016, Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020) şi Toţi copiii librăresei (2020). A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prinţesei Repede-Repede (2009) şi Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A cîştigat Concursul de scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul, bazat pe o povestire din volumul de debut. A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis şi alţii. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere la Tîrgul de carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *