Sylvain Tesson: Berezina. Pe urmele lui Napoleon într-o motocicletă cu ataș (4)

Goisque prezenta un arhetip mai pământesc. N‑ar fi distonat într‑o tranşee din Soissonnais în 1914. Era din Picardia, foarte legat de pământul natal. După ce vizitase o sută de ţări, continua să considere un ogor de sfeclă roşie vlăguit de burniţă cel mai frumos spectacol pe care îl poate oferi planeta. Statura lui de docher din Anvers contrasta cu mâinile‑i fine. Ochii de un albastru intens, protejaţi de arcade neanderthaliene, desăvârşeau o alură paradoxală, ca şi cum natura ar fi refuzat să exprime în el orice gradare între brutalitate şi rafinament. De 25 de ani fotografia lumea pentru presa franceză. Era genul eclectic. Într‑o zi îl însoţea pe un ministru în Afganistan, în alta sărea cu paraşutişti ruşi deasupra Volgăi, apoi se îmbarca 15 zile la bordul portavionului Charles de Gaulle, ca să plece după aceea pentru un reportaj despre maseuzele din delta fluviului Mekong. Am fost împreună în deşertul Gobi, în taigaua siberiană, pe malul Mării Caspice, în Tibet şi în Afganistan şi, în jurul focului, povestea despre înrolarea lui în Căştile Albastre ale ONU, despre anii săi de voluntariat umanitar în jungla cambodgiană, despre traversările oceanice pe care le făcuse cu o joncă vietnameză, despre călătoriile în Kapisa, în Sudan, în Caucaz. Şi conchidea, spre regretul meu, că niciuna dintre aceste amintiri nu făcea cât o dimineaţă de primăvară la o fermă animată de strigătele copiilor. Când realiza un reportaj, Goisque avea o singură obsesie: lumina. Era pasiunea, fixaţia lui. Dacă cerul fusese senin în cursul zilei, se putea culca direct pe pământ, în frig, cu un os de ros şi un zâmbet de preafericit pe faţă. Dar, dacă lumina se ducea naibii, nici cel mai luxos hotel şi nici cea mai amicală companie nu‑l puteau distrage de la cugetarea subtilă: „S‑a dus naibii, reportaj de rahat!”. Aşadar, aveam lângă mine un dandy pesimist şi un monomaniac al fotonului. Echipă, nu glumă!
Nu eram prea bine îmbrăcaţi, cele –17°C îmi muşcau rotulele şi camioanele letone, ivindu‑se în mare viteză la pupa noastră fragilă, treceau foarte aproape de noi, murdărindu‑ne hainele cu împroşcări de zăpadă. Îndoiala mi se strecura pe furiş în suflet: ce căutam pe acea motocicletă Ural în toiul lui decembrie, cu două personaje extravagante la bord, când aceste unelte diavoleşti sunt concepute ca să transporte ucrainence mici, de 46 de kile, în după‑amiezi de vară, de la Ialta‑plajă la Simferopol?
În jurul nostru, gheaţă, troiene, suburbii cenuşii, uzine decrepite şi izbe strâmbe. Peisajul avea un aer de mahmureală. Chiar şi copacii creşteau pieziş. Cerul avea nuanţa flanelei murdare. Şi acel noroi sărat pe care îl frământau roţile camioanelor de 33 de tone ne stârnea în gură un gust de peşte poluat.
O cască de motocicletă este o celulă de meditaţie. Ideile, închise acolo, circulă mai bine decât în aer liber. Ideal ar fi să fumezi în interior. Din păcate, spaţiul restrâns te împiedică să tragi dintr‑o havană când porţi o cască integrală şi curentul îi stinge vârful incandescent când casca e deschisă. O cască foloseşte şi drept cutie de rezonanţă. E plăcut să cânţi în interiorul ei. Te crezi într‑un studio de înregistrări. Fredonam versurile de la începutul romanului Călătorie la capătul nopţii. Ele aveau să devină mantra mea în săptămânile următoare:
Notre vie est un voyage
Dans l’ hiver et dans la nuit
Nous cherchons notre passage
Sous le ciel où rien ne luit.

Doamnei de la benzinărie i s-a făcut frică. Având atâtea straturi de haine pe noi, păream cosmonauţi.
— Unde mergeţi? a întrebat un camionagiu.
— La Paris, am răspuns.
— Cu motocicleta? a întrebat tipul.
— Da, am zis.
Iar el a lansat miticul slogan al Armatei Roşii, înainte de a trânti uşa Volvoului lui:
— Să dai înapoi? Niciodată!

În septembrie 1812, Napoleon intra în Moscova în fruntea Marii Armate. O lună mai tîrziu, dădea semnalul de întoarcere, după ce rușii își incendiaseră propria capitală. Retragerea trupelor napoleoniene, cu punctul culminant al trecerii Berezinei, va intra în legendă prin suferințele și actele de eroism ce au marcat-o. Două sute de ani mai tîrziu, Sylvain Tesson decide să comemoreze Retragerea din Rusia refăcînd traseul ei împreună cu doi prieteni ruși și doi francezi. În motociclete cu ataș Ural de fabricație sovietică, vor străbate cei 4.000 de kilometri dintre Moscova și Paris călăuziți de memoriile scrise ale celor ce au trăit dezastrul din 1812. Pe parcurs, ceea ce începe ca o escapadă trăsnită, stropită cu votcă la popasuri, se va transforma într-un prilej de reflecție asupra lecțiilor tragice ale istoriei, dar și asupra prezentului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *